Tradiții și superstiții de Dragobete, sărbătoarea iubirii la români

Dragobetele este zeul tinereţii, al veseliei şi al iubirii, provenit din tradiţiile dacice şi sărbătorit în fiecare an pe 24 februarie.

Obiceiul Dragobetelui se păstrează încă viu în unele sate din nordul şi vestul Olteniei, şi în funcţie de regiune poate avea şi alte denumiri precum „Cap de primăvară”, „Logodnicul sau Însoţitul Păsărilor”, „Dragostitele”, „Ziua Îndrăgostiţilor”, „Sânt Ion de primăvară” sau „Granguru”, potrivit news.ro.

„Deşi este o sărbătoare cu dată fixă, există variante zonale unde Dragobetele se petrece la date diferite. I se spune „Cap de primăvară”. Nu se prea ştie cine este acest #Dragobete. În unele legende apare ca fiu al Babei Dochia, în altele are calitatea de cumnat al lui Lăzărică cel mort din dor de plăcinte. Oricum, este tânăr şi, fiind tânăr, este protectorul dragostei şi al îndrăgostiţilor. Un fel de Sfântul Valentin. A fost comparat cu Eros şi Cupidon”, scria Irina Nicolau în „Ghidul sărbătorilor româneşti”, amintind că „De Dragobete, se împerechează păsările şi se pun să facă cuib. Fetele şi băieţii merg la pădure să culeagă ghiocei şi să adune apă din zăpada netopită”.

Dragobetele a fost marcat, de-a lungul timpului, de numeroase tradiţii şi superstiţii, de la jurământul fraţilor de sânge, ”zăpada zânelor” strânsă de tinerele necăsătorite pentru proprietăţile ei magice, sărutul obligatoriu în fiecare cuplu care doreşte să îşi menţină iubirea, până la interzicerea plânsului, care ar atrage necazuri în următoarele luni.

„În această zi, dis-de-dimineaţă, toate fetele şi băieţii se piaptănă, se primenesc. Şi băieţii, şi fetele au credinţa nestrămutată că în această zi trebuie ca şi ei să glumească, adică să facă #Dragobetele, după cum zic ei, ca să fie îndrăgostiţi tot anul. Iar dacă în această zi nu se va întâlni fată cu băiat, se crede că nu va fi iubită în nicio zi din an şi viceversa. Între fetele de la ţeară e întrecere în a fi îndrăgostite şi între mamele lor atâta bucurie, că de multe ori se invidiază şi chiar se naşte gâlceavă între ele”, scrie Simeon Florea Marian în „Sărbătorile la români”.

Autorul mai spune că „dacă e vreme frumoasă, fetele şi băieţii pornesc după ghiocei la luncă sau după lemne în pădure, mai întâi fetele, apoi băieţii, în cete. Dacă afară e urât, se adună în case pe la prietine şi rude, unde vin şi băieţii de primprejur. Dacă în aparenţă, acest obicei nu are nicio însemnătate, în fapt, poporul ţine atât de mult la el, că nu-l lasă să treacă fără să nu-l sărbătorească”.

La prânz fetele obişnuiau să alerge spre sat, în timp ce băieţii încercau să le prindă şi să le sărute. Sărutul era un echivalent al logodnei, care se anunţa seara în cadrul comunităţii satului şi membrilor celor două familii.

Participanţii la sărbătoare erau consideraţi binecuvântaţi în acel an, urmând să aibă belşug şi să fie feriţi de boli. Potrivit unei superstiţii, persoanele care nu sărbătoreau această zi erau pedepsiţi să nu poată iubi în acel an.

Atunci când ziua de Dragobete era mohorâtă, friguroasă, ploua sau ningea, tinerii se întâlneau într-o casă unde să petreacă şi să lege prietenii.

În unele zone ale ţării, tinerele foloseau florile culese din pădure pentru farmecele de urâciune făcute împotriva rivalelor în iubire. Tinerii băieţi obişnuiau să îşi cresteze puţin braţul în forma unei cruci şi apoi să îşi atingă tăieturile, rostind jurământul de a rămâne toată viaţă fraţi de sânge.

Tot în această zi, bătrânii din sat se preocupau mai mult decât de obicei de animalele din ogradă, sacrificarea lor fiind interzisă. Cei în vârstă credeau că în ziua de Dragobete păsările îşi aleg perechea pe viaţă.

Tinerele necăsătorite obişnuiau să strângă puţina zăpadă care se mai găsea, numită şi ”zăpada zânelor”. Apa apărută în urma topirii acestei zăpezi ar fi avut proprietăţi magice şi era folosită pentru descântece de iubire, dar şi în ritualuri de înfrumuseţare. Conform datinilor străvechi, această zăpadă apărea în urma surâsului zânelor. Tocmai de aceea fetele obişnuiau să îşi clătească chipul cu această apă, pentru a deveni la fel de frumoase ca zânele.

O altă superstiţie vorbea de fetele care nu se întâlneau în această zi cu o persoană de sex masculin nu aveau parte de iubire pe tot parcursul anul. Mai mult, în unele sate se credea că toate fetele care ajungeau să atingă un bărbat dintr-un sat învecinat urmau să fie îndrăgostite tot timpul anului.

În unele regiuni din ţară se obişnuia ca în această zi să se scoată din pământ rădăcini de spânz, pe care oamenii le foloseau pe post de leac pentru vindecarea unor boli.

Conform tradiţiei, în această zi bărbaţii trebuie să fie în relaţii cordiale cu toate femeile. În caz contrar, aceştia ar fi avut parte de o primăvară plină de ghinion şi un an greu.

Pentru că iubirea dintr-un cuplu să rămână vie de-a lungul anului, tinerii trebuie să se sărute în ziua de Dragobete.

Tot în această zi, ţesutul, cusutul şi toate treburile grele de pe lângă gospodărie sunt interzise. Totuşi, este permisă curăţenia, deoarece se consideră că aceasta este aducătoare de prospeţime şi de spor.

În ziua de Dragobete plânsul le este interzis tinerilor şi tinerelor. În caz contrar, aceştia vor avea parte de necazuri şi supărări în lunile următoare.

În unele regiuni din ţară, ajunul de Dragobete este tratat la fel ca noaptea de Bobotează, când tinerele care doresc să îşi afle ursitul îşi pun sub pernă busuioc sfinţit.

Legenda Dragobetelor

Conform unor legende populare, Dragobetele era considerat fiul babei Dochia, un tânăr chipeş care obişnuia să seducă toate femeile ce îi ieşeau în cale. Totuşi, în prezent, Dragobetele reprezintă pentru români simbolul autohton al dragostei, fiind identificat cu zeul dragostei din mitologia romană, Cupidon, şi cu zeul iubirii în mitologia greacă, Eros.

În prezent, Dragobetele are un ”rival”, mulţi români preferând să celebreze iubirea pe 14 februarie, de Valentine’s Day, o sărbătoare occidentală împrumutată.

Legenda Sfântului Valentin spune că un împărat roman, Claudiu al II-lea, a decis ca niciunul dintre soldaţii din Roma să nu se mai poată căsători, considerând că această lege îi va determina pe bărbaţi să meargă la război. Însă, un preot creştin, Valentin, credea că dreptul oamenilor de a se căsători era dat de Dumnezeu, iar împăratul Claudiu nu avea dreptul sa îl interzică. Astfel, preotul Valentin a căsătorit în secret cupluri, cununiile fiind făcute în locuri secrete, pentru a nu putea fi găsit de împărat.

Claudiu al II-lea l-a găsit si l-a arestat, încurajându-l să renunţe la creştinism şi să devină un soldat roman. Când Valentin a refuzat, a fost întemniţat şi condamnat la moarte. Până în ziua execuţiei, care ar fi avut loc pe 14 februarie 269 e.n. sau 270 e.n., el a trimis scrisori de adio către prietenii săi şi le-a semnat scriind „Adu-ţi aminte de Valentin al tău”.