Legenda bradului de Crăciun. De ce a decis Dumnezeu ca el să rămână veșnic verde

Despre originile tradiției bradului de Crăciun circulă multe legende și povești. Primul brad împodobit vreodată a fost în anul 1510, în Letonia.

Zece ani mai târziu, în 1521, prinţesa Helene de Mecklenburg aduce tradiţia în Franţa, după ce s-a căsătorit cu ducele de Orleans. Ulterior acestei date, bradul de Crăciun se răspândeşte în toată Europa, conform ziarulunirea.ro.

Abia în anul 1605 bradul împodobit a fost expus într-o piaţă publică. Acest lucru s-a întâmplat în Strasbourg, iar în pom au fost agăţate mere roşii şi dulciuri.

Cine a împodobit primul brad de Crăciun

Se spune că Germania ar fi ţara în care a început tradiția pomului de Crăciun, în secolul al XVI-lea, atunci când creștinii pioşi au adus brazi decoraţi în casele lor. Unii construiau piramide de Crăciun din lemn și le decorau cu plante veşnic verzi și lumânări, dacă resursele de lemn erau limitate.

Există o credință larg răspândită conform căreia Martin Luther, reformatorul protestant din secolul al XVI-lea, a fost prima persoană care a adăugat lumânări aprinse la un astfel de copac împodobit.

Mergând pe jos spre casă, într-o seară de iarnă, în timp ce compunea o predică, acesta a fost uimit de strălucirea stelelor care clipeau printre ramurile veşnic-verzi. Astfel, pentru a recrea şi a reda imaginea surprinsă familiei sale, Martin Luther a înălţat un brad, în camera principală, pe ramurile căruia a pus lumânări aprinse, legate între ele.

Primul brad de Crăciun în România

În decembrie 1866, tânărul Principe Suveran Carol găzduia, în modestul său Palat Domnesc de pe Calea Victoriei, primul Crăciun ”regal” în România, scrie hotnews.ro.

Atmosfera de Crăciun din casa Regelui Carol I și a Reginei Elisabeta, serioși și austeri, precauți și solitari, conduși de simțul datoriei, va fi fost complet diferită de cea din familiile succesorilor lor, dar nu lipsea voia bună.

Nu de puține ori Carol I stătea la masa de scris în Ajunul Crăciunului. Uneori în ziua de Crăciun mergea cu soția la patinoar, iar seara juca biliard.

”Muncitor neobosit, stăruitor și foarte îndemânatic în treburile din lăuntru și respectând cu sfințenie legea, într-o țară unde ea se calcă și acum cu mare ușurință”, scria în 1914 despre Carol I istoricul Ioan Bogdan.

Casa regală a României a sărbătorit în următoarele opt decenii Crăciunul după tradițiile locale, dar dacă pe vremea primului nostru rege ceremoniile erau mai simple, pe vremea lui Ferdinand (zis și Întregitorul) erau mai pline de lumină și distracție. După anul 2000 au devenit celebre ceremoniile de la castelul de Săvârșin (găzduite de Regele Mihai), bradul de acolo și colindătorii.

Bradul care l-a adăpostit pe Pruncul Sfânt de furia lui Irod

O cunoscută legendă a bradului este legată de fuga Familiei Sfinte în Egipt. În fața amenințării lui Irod de a omorî toți copiii sub 2 ani pentru a-l găsi pe cel care va deveni Împăratul lumii, Maria și Iosif încearcă să îl pună la adăpost pe micul Iisus.

Legenda spune că pe drum, fiind cât pe ce să fie prinși de soldații imperiali, cei doi cer ajutorul unui stejar. Speriat, stejarul refuză să îi ajute, dar un mic brad îi acoperă și îi ascunde între ramurile sale, salvându-i. Ca răsplată, Maica Domnului binecuvântează bradul să rămână veșnic verde, să fie iubit de toți copiii și să aibă vârful în formă de cruce.

Bradul care a adăpostit o pasăre

O primă poveste spune că în preajma iernii, o mică pasăre nu a mai putut să plece spre ţările calde, întrucât avea o aripă ruptă. Tremurând de frig, pasărea a încercat să se adăpostească în frunzişul unui stejar şi al unui ulm stufos, dar ambii copaci au refuzat-o, de teamă că le va mânca roadele. Disperată, aceasta s-a culcat în zăpadă, aşteptând să moară. Deodată auzi chemarea unui brad, care îi promitea ocrotire.

Astfel, pasărea a fost salvată. Dar, în seara de Crăciun, un vânt teribil a suflat cu putere peste pădure şi toţi copacii şi-au pierdut frunzele, în afară de bradul cel generos, pe care Dumnezeu l-a răsplătit pentru gestul său de bunăvoinţă şi i-a păstrat frunzişul verde, oricât de aspre au fost vicisitudinile iernilor care au urmat.

Speranța, Iubirea și Credința au iluminat bradul

O altă poveste din nordul Europei, spune că, odată, în vremuri foarte îndepărtate, au pornit la drum lung trei virtuţi surori (Speranţa, Iubirea şi Credinţa), căutând copacul care să le reprezinte: înalt ca Speranţa, mare ca Iubirea şi trainic precum Credinţa.

Cu mult înainte de apariția creștinismului, plantele și copacii care rămâneau verzi pe tot parcursul anului au avut o semnificație specială pentru oameni.

Similar obiceiurilor actuale de decorare a caselor, în timpul sezonului festiv, cu pin, molid, şi brazi, popoarele antice atârnau ramuri veșnic verzi la ușile și ferestrele lor.

În multe țări se credea că acestea ar ține departe vrăjitoarele, fantomele, spirite rele și bolile.

Legenda tăietorului de lemne

O altă poveste a bradului de Crăciun spune cum într-o seară, un tăietor de lemne sărac ajută un copil rătăcit și înfometat, oferindu-i mâncare și adăpost.

În dimineața următoare copilul, care nu era altul decât micul Iisus, le dăruiește bărbatului și soției sale o creangă de brad, pe care o pune în pământ, spunându-le că de acum încolo acel copac va face fructe de Crăciun, iar ei nu vor mai suferi niciodată de foame – nici măcar în iernile cele mai reci.

Pe măsură ce Iisus vorbea, crenguța s-a transformat într-un brad frumos, plin cu mere de aur și nuci de argint.