(FOTO) Istoria Dobrogei: Folclorul românilor din Dobrogea în 1880
Istoria Dobrogei
Trăind într-o epocă în care ritmul vieții de zi cu zi se accelerează pe măsură ce tehnologia devine atotstăpânitoare, sunteți la un click distanță de o călătorie bisăptămânală, de câteva minute în trecut, având astfel ocazia de a cunoaște „Istoria Dobrogei moderne (1878-secolul XX)” oferită de Marius Teja și Ziarul Amprenta.
Profesorul Teodor T. Burada de la Conservatorul din Iași a efectuat un voiaj cu scop etnografic în Dobrogea și a publicat în 1880 studiul O călătorie în Dobrogea, prima monografie folclorică românească.
Teodor Burada și O călătorie în Dobrogea
Teodor T. Burada (1839 Iași/Moldova – 1923 Iași/România) era descendentul unei familii boierești și, ca urmare, a avut posibilitatea de a face studii de drept și muzică la București și Paris. A ocupat o funcție de magistrat și a devenit titularul unui post de profesor la Conservatorul din Iași.
Volumul O călătorie în Dobrogea, publicat la Iași în 1880, reprezintă prima monografie folclorică românească care a abordat creațiile populare în versuri (colinde, bocete, descântece, balade) în context istoric și geografic. (Vasile, 2010)
Cele 280 de pagini includ studiul propriu-zis O Călătorie în Dobrogea (27 de pagini) și textele creațiilor folclorice grupate pe domenii: Plugușorul, Colinde, Cântece bătrânești, Doine, Hore, Bocete, Descântece.
Apariția cărții, cu prețul de doi lei, a fost semnalată și de revista „Albina Carpaților” din Sibiu în numărul din 31 iulie 1880. (M. Teja, Dobrogea în revista „Albina Carpaților” din Sibiu în 1877-1880)
Obiceiuri
În partea a doua a studiului, Burada avansa ipoteza că „Romănii din Dobrogia par a se fi strămutat acolo din Valachia sau Moldova in timpuri destul de vechi”.
El își argumenta teza prin faptul că „năravurile și obiceiurile” dobrogenilor erau „de origine curat romană”, iar unele dintre acestea nu se păstraseră în România.
Printre obiceiurile comune se numărau: „plugușorul, buhaiul, colinda religioasă cu florile dalbei și cea lumească cu Lerumi Doamne, sau și fără aceste cuvinte, păpușele, irozii, steaua, serbarea zilei de 1 Maiu, obiceiurile de la inmormentări și de la nunți, tăerea porcilor la Ignat, credința in descăntece, farmece, vrăji, in prevestirea cucuveicelor, in pocnetul icoanelor, in șerpii de casă, iele, năluci, mează-noapte, stafii, strigoi, tricolici, vărcolaci, smei, balauri, in deochi, că sfăntul Ilie gonește dracii cănd tună”.
Un obicei roman specific românilor dobrogeni era pehlivănia, practicat în ziua de Sfânta Treime (a doua zi după Rusalii) în comuna Eni-Sala (azi sat Enisala, comuna Sarichioi, județul Tulcea) din plasa Babadag, județul Tulcea. În localitate se strângeau tineri din satele din zonă, care luptau dezbrăcați până la brâu cu trupul uns cu ulei. Deși pehlivănia era un cuvânt turcesc care înseamnă „luptă”, autorul considera obiceiul „o reminescență” a luptelor de gladiatori organizate de romani, care preluaseră de la greci practica ungerii corpului cu untdelemn. Burada preciza, totuși, că în România obiceiul se păstra într-o formă „mult mai puțin caracterisitică” decât în ținutul dintre Dunăre și Marea Neagră.
Hobotul sau sovonul era o pânză cu care mireasa își acoperea complet fața, ținând la brâu o oglindă și zicându-se următoarele versuri: „Taci mireasă nu mai plănge, / Inimioara nu-ți mai frânge, / Că la maică-ta te-oiu duce / Cănd s’a’ntoarce gărla’ncoace / Ș’a face jugul / Mugur, / Restee / Clostee / Tănjelele / Viorele, / Stremănările / Floricelele.” Ea era condusă de mână la biserică, fiind precedată de doi tineri care jucau un copac împodobit cu flori, hârtie poleită și maramă. În timpurile „străvechi” copacul era aruncat pe biserică, dar în epocă era așezat în curtea lăcașului de cult. Deși „acoperirea capului s’ar păre că este obiceiu turcesc”, Burada subliniază că miresele romane își acopereau capul cu pânza flammeum și citează din politicanul și scriitorul Plinius (cel Tânăr 61-113), care amintea că Flamina a fost prima femeie romană care a folosit acest văl semnificând „sfiala și inocența fecioriei”.
Copacul înmormântărilor era dus înaintea mortului la îngroparea fetelor și flăcăilor, fiind de obicei un lemn de prun împodobit cu ștergare, hârtie albă, busuioc și canură (lână) roșie, care se punea pe mormânt lângă cruce. Romanii foloseau lemnul de chiparos ca semn al morții, find consacrat lui Pluton, zeul infernului.
Jijeul era practicat în prima zi de luni a Postului Mare și consta în bătaia câinilor, fiind întâlnit mai ales în Seimenii Mari și Seimenii Mici. Burada consideră obiceiul „o rămășiță” romană ca o amintire a salvării Romei de către gâște pe când câinii dormeau în timpul asediului galilor (396 î. H.), episod citat în latină din istoricul roman de referință Titus Livius (59 î. H. – 17 d. H.).
Dintre „danțurile” necunoscute în România, autorul menționează: „hora de brău, hora in bătae care se joaca numai de flecăi, hora țigăneascä, cadăneasca, bătuta, tropanca, joenica, mărămile, un soiu de horă ce se joacă cu mărămi cănd se duce copacul inaintea miresei la cununie, serbeasca, căzăceasca, rața, leasa, bulgăreasca, mocăncuța, cerchezasca, greceasca”, care se jucau în acompaniamentul cimpoiului, fluierului sau a cavalului (fluier mare), „singurele” instrumente muzicale din Dobrogea, buciumul dispărând de zece ani. Unii bătrâni își aminteau că în trecut s-ar fi jucat și călușarii.
Drăgaica și Păpăluga nu se mai practicau în România, unde fuseseră amintite de „prințul” Dimitrie Cantemir în lucrarea Descrierea Moldovei, publicată la Iași în 1851.
Drăgaica era jucată de Sânziene (24 iunie) de patru fete, dintre care două îmbrăcate bărbătește, care se mișcau ținându-se de mâini pe ritmurile unor melodii cântate de un fluieraș. Ele jucau pe la casele sătenilor primind un „bacșiș”.
Păpăluga (Paparuda) se juca în a treia joi după Paști de către țigănci, care cântau la casele țăranilor: „Păpălugă sue-te in ceriu și deschide porțile și ne dă ploi, ca să crească grâul, popușoiul și altele”. Gospodina arunca o găleată de apă peste dansatoare și le dădea un bacșiș, mălai, mămăligă, făină și haine vechi. Originea obiceiului era tracică, fiind citată în acest sens, lucrarea istoricul literar G. Dem. Teodorescu, Încercări critice asupra unor credințe, datine și năravuri ale poporului romăn, publicată la București în 1874.
Printre obiceiurile a căror origine era „ăncă de cerecetat” se numărau cele practicate în zilele de Sâmbăta lui Lazăr, Ispas, Sfântul Dimitrie, lăsatul de brânză și Scaloenii.
În Sâmbăta lui Lazăr trei fete de 12 ani mergeau la casele sătenilor, una împodobită pe cap cu beteală de mireasă, una legată la cap cu tulpan (basma) și una purtând un paner cu ouă, pe care le dădeau gospodarilor de pomană.
La Ispas, cu o zi înainte de Înălțare, un grup de femei și bătrâne mergeau la casele țăranilor dând de pomană azimă caldă, ceapă verde și rachiu, pentru călătoria mortului spre cer.
În noaptea de Sfântul Dimitrie (26 octombrie) se practicau Saegiii: un grup de flăcăii, dintre care unul îmbrăcat în cadâna, colindau locuințele gospodarilor jucând și cântând din fluiere și cavale, pentru care primeau bacșiș.
În ziua lăsatului de brânză se practicau Cucii, un obicei în curs de dispariție: 20 de flăcăi, dintre care împăratul se îmbrăca pestriț ca un diavol cu coarne și înnegrit pe față, jucau la casele consătenilor care le dădeau bacșiș.
În a patra joi după Paști se practicau Scaloenii: un grup de fete făcea din lut un chip de om și îl puneau într-un sicriu de papură, pe care îl lansau pe Dunăre sau pe baltă, plângând și văicărindu-se astfel: „Scaloeni Scaloean / Trupușor de dician [român dobrogean], / Scaloiță Scaloiță / Trupușor de cuconiță, / Măta că mi te-a cătat, / Te-a cătat, te-a intrebat / Prin pădurea rară / Cu inima amară, / Prin pădurea deasă / Cu inima arsă.” În unele sate, înainte de a fi aruncați în apă, scaloenii erau ținuți trei zile în pământ. Apoi fetele se întorceau acasă unde făceau plăcinte și jucau hora în ritmurile cântate de flăcăi cu fluierul și cimpoiul.
Creații populare în versuri
„Poesiile populare” publicate de Burada au fost culese din 16 sate românești situate de-a lungul Dunării, dintre care 14 situate în județul Constanța, respectiv Ostrov, Bugeac, Perjoaia (Izvoarele), Satu Nou, Oltina, Beilic (Viile), Kuzgun (Ion Corvin), Mîrlean (Dunăreni), Vlahkioi (Vlahii), Rasova, Cochirleni, Seimenii Mari, Seimenii Mici și Topalu, și două în județul Tulcea, respectiv Somova și Niculițel.
În cursul călătoriei sale, Burada a cules un Plugușor, 18 colinde, 17 Cântece bătrânești (balade), nouă doine, 18 hore și trei bocete.
Ca și clasicul Vasile Alecsandri (1821-1890), Burada și-a numit baladele „Cântece bătrânești”, subiectele fiind personaje legendare: Chira Chiralina, Maica bătrână, Tudor Tudoraș, Merla și Sturzul, Necola Neculcea, Bucă Bucăleț, Iorgo Iorgovan, Corbea Viteazul, Mogoș Voinicul, Soarele și luna, Sava Enciu Sabienciu, Bradul și Teiul, Dobrișan, Zmeu și Zmeoaica, Ghiță Cataniță, Mihnea Vodă și Sava Letinul.
În ultimul său număr din 30 septembrie 1880, „Albina Carpaților” a reprodus și patru balade dobrogene culese de Burada: Tudor Tudoraș, Merla și sturzul, Buca Bucaleț și Necola Neculcea.
Cele nouă doine au următoarele titluri: Alei neică neica l meu, Cântecul Haiducului, Cucul, Copilul orfan, Teiuleț cu foaie lată, Frunză verde de năut, Frunză verde de cireș, Foaie verde lobodă și Vara vine, earna trece.
Cele 18 hore sunt intitulate astfel: Alei! lele și iar lele, Frunza verde de dudău,
Foaie verde și-o lale, Foaie verde flori albastre, Foaie verde de susai, Foaie verde arțaraș, Foaie verde de dudău, Aolică ce văzui, Călugărul, Hai Ileană la Galatz, Geaba puică ma mîngăi, Dragă, dragă Mărioară, Foaie verde sălcioară, Frunză verde bob și linte, Foaie verde si un noue, Frunzuliță poamă coarnă, Foaie verde mărăcine și De la crășmă bat eu viu.
Cele patru descântece erau destinate combaterii diferitelor boli: Descântec de turbă, Descântec de beșica cea re, Descântec de mușcătura de șerpe și Descântec de verme la vite.
Profesorul a constatat că motivele, comparațiile și expresiile folosite de românii dobrogeni seamănă „adese ori foarte mult” cu cele de dincolo de Dunăre.
Pe de altă parte, a observat și „o lipsä de gust și de idei poetice, o repetire prea deasä a acelorași cuvinte care dovedește o sărăcie de concepțiune și in genere o lipsă de bun gust, și de acel sentiment delicat estetic care caracterisează poesiile din Romănia de dincoace de Dunăre”. El explica aceste trăsături negative prin faptul că „sub apăsarea unei dominațiuni străine se vestejește pănă și floarea cea mai aleasă a sufletului omenesc”.
Bibliografie
Burada T. Teodor, O călătorie în Dobrogea, Tipografia Națională, Iași, 1880.
Vasile Vasile, Teodor T. Burada – Ctitor al muzicologiei românești, „Muzica”, 2/2010