(FOTO) Istoria Dobrogei: Sfârșitul administrației otomane la Tulcea în iunie 1877

Ziarul Amprenta vine în întâmpinarea cititorilor săi cu o rubrică nouă, intitulată Istoria Dobrogei.

Trăind într-o epocă în care ritmul vieții de zi cu zi se accelerează pe măsură ce tehnologia devine atotstăpânitoare, sunteți la un click distanță de o călătorie bisăptămânală, de câteva minute în trecut, având astfel ocazia de a cunoaște „Istoria Dobrogei moderne (1878-secolul XX)” oferită de Marius Teja și Ziarul Amprenta.

Marius Teja este absolvent al Facultății de Istorie, secția Istorie Contemporană, a Universității București și a Masterului de Relații Internaționale al Facultății de Istorie a Universității București. În perioada 1998 – 2002 a fost redactor la Mediafax, iar în perioada 2016 – 2018 colaborator voluntar al cotidianului „Ziua de Constanța”, unde a realizat serialul „Călători străini prin Dobrogea”. Ulterior, pentru o perioadă de doi ani, a fost redactor în cadrul aceleași redacții, realizând serialul „Istoria Dobrogei”. De asemenea, începând cu anul 2020 editează blogul „Națiunea Armână”: https://natiuneaarmana.blogspot.com.

Sfârșitul administrației otomane la Tulcea în iunie 1877

Francezul Alfred de Caston, editor al publicației Revue de Bucarest, a efectuat în toamna lui 1878 o călătorie în Dobrogea aflată sub ocupație rusească, unde a aflat de la consulii străini din Tulcea detalii despre ultimele zile ale stăpânirii otomane în reședința sangeacului Tulcea, pe care le-a relatat în broșura Voyage dans la Dobroudcha.

Cine era vicontele Alfred de Caston

Vicontele Alfred de Caston a fost pseudonimul literar cu care francezul Leon Francois Antoine Aurefeuille (1881?1882-1882) și-a semnat scrierile literare.

Dicționarul pseudonimelor editat în 1887 de G. d`Heylli îl înregistra ca fost elev al celebrei Școli Politehnice fondate în 1794, prestigidator și membru al Societății Literaților. De asemenea, revista „L`Illusionniste” din iulie 1903 îl prezenta ca absolvent politehnist cu „o carieră în lumea magiei”.

Conform Bibliotecii Naționale a Franței, printre cărțile scrise de el se numără trei tratate de matematică, o carte despre jocurile de noroc, una despre superstiții și un roman de moravuri. (https://data.bnf.fr/fr/16256309/alfred_de_caston/)

Francezul mai trecuse prin Dobrogea în 1867, în cursul unei călătorii spre Constantinopol. De la Baziaș a călătorit pe Dunăre și a făcut o escală la București, pentru a ieși în Marea Neagră prin brațul Sulina.

Și-a publicat memorialul de călătorie la Paris în 1869, cu titlul Constantinople en 1869.

Voyage dans la Dobroudcha

Voyage dans la Dobroudcha a fost publicată de Caston la București după 8/20 octombrie 1878, dată la care a avut loc defilarea armatei române victorioase în capitală, eveniment menționat în partea a patra.

Pe de altă parte, broșura a fost tipărită înainte de 14/26 noiembrie, când domnitorul Carol a lansat la Brăila Proclamația către dobrogeni și armata a traversat Dunărea în Dobrogea pentru a instaura administrația românească.

Numărul mic de pagini (72) ale volumului (preț 2 franci) sunt explicate astfel de autor: „Cum noi avem materiale pentru a scrie câteva volume și cum noi nu dispunem decât de timpul strict necesar pentru a redacta o broșură, vom povesti succint faptele fără a intra în detalii, (….)”.

Francezul locuia probabil de un an în capitala României, din moment ce menționa „numărul nostru XIV al Revistei Bucureștiului [Revue de Bucurest] (6 octombrie)”, deși, la sfârșitul cărții, semna menționând calitatea de „Director al Cronicii Bucureștiului” (Directeur de la  Cronique de Bucarest), precum și cea de membru al Societatea Literaților (Societe de Gens de Lettres).

Ideea vizitării Dobrogei i-a fost dată francezului de un oficial de rang înalt din administrația rusă, care avea „un spirit foarte liberal”. Pe de altă parte, el fusese foarte intrigat de conversația cu un „patriot român”, fost ministru: „Trebuie s-o mărturisesc, ca și majoritatea onorabilor mei concetățeni, că eu cunosc mult mai bine împrejurimile Parisului, munții Elveției și lacurile Italiei decât provinciile situate pe malul drept al Dunării”. De asemenea, autorul considera că „ziarele din București discutau foarte doct [despre Dobrogea], dar semănau un pic cu o duzină de orbi care se adunaseră să discute despre culori”.

Caston obținuse de la agentul diplomatic francez la București, de Bacourt, o scrisoare de recomandare pentru viceconsulul francez de la Toultcha (Tulcea), Langlais, care era o veche cunoștință de la Paris. De la acesta și de la ceilalți diplomați europeni, călătorul a obținut informații referitoare la dramaticele zile de sfârșit ale administrației otomane la Tulcea, reședința sangeacului (provincie otomană) din 1867.

Corpul consular din orașul de pe Dunăre era format din: cavalerul Pertazzi (consul al Austro-Ungariei și Germaniei), Pyrgos (vice-consul al Greciei), Langlais (vice-consul al Franței, Italiei și Olandei)  și Stoianovici, „delegatul” României, dat fiind că țara se afla sub suzeranitate otomană.

Călătoria a avut loc cu probabilitate în octombrie 1878, autorul menționând faptul că în această lună administrația rusească din Dobrogea nu a mai încasat taxele și impozitele și citând corespondența înalților oficiali ruși referitoare la disponibilitatea transferului imediat al autorității către administrația omânească.

Jafurile bașbuzucilor și cerchezilor

Ultimul guvernator otoman al sangeacului Tulcei a fost Said Pașa, „un bătrân foarte fin, foarte spiritual, vorbind foarte bine limba franceză”.

Înainte ca războiul să fie declarat (12/24 aprilie 1877), el primise din capitala imperială ordinul de a fi gata să distrugă totul în calea armatei ruse și să evacueze chiar și populația nemusulmană dincolo de „valul lui Traian”. Era vorba, de fapt, de ruinele a trei linii de fortificație pe direcția Cernavoda-Constanța, încă vizibile în secolul XIX și atribuiet în epocă romanilor.

Deoarece zvonul evacuării s-a răspândit în populația musulmană, cerchezii (tcherkess) și bașbuzucii (bachibouzouks) au intrat în acțiune în stilul caracteristic.

Cerchezii sau circasienii (circassiens) erau o populație musulmană seminomadă din Caucaz, care se refugiase în Imperiul Otoman după 1864, când au fost expulzați de regimul de ocupație țarist ca urmare a deselor lor revolte.

Bașbuzucii (baș = cap + bozuk= rupt, „nebun”) din armata otomană erau un corp de cavalerie neregulată, recrutat din popoarele musulmane supuse și care se întreținea din prada de război. Detașamentul din Tulcea era condus de Ahmed aga, secondat de Kara Mustafa și Hagi (Hadji) aga, acesta din urmă fiind un african. Cei doi locotenenți erau „doi bandiți groaznici, care controlau zona rurală de zece ani și comiseseră cele mai atroce crime”.

Pe de altă parte, pentru a se informa asupra masacrelor care îi obligau pe sătenii din împrejurimi să se refugieze în oraș, diplomații îl vizitau sistematic pe pașă la reședința sa (konaq/Muzeul de Artă), dar acesta nega realitatea.

În această situație, într-o noapte, însoțit numai de un servitor, Langlais a riscat să se informeze la fața locului și a aflat că fuseseră incendiate bisericile din satele Yeni-Keoi (Satu Nou), Congaz (Rândunica), Hadjilar (Lăstuni), Handjar-Keoi. La Hadjilar cerchezii comiseră în altar „cea mai infamă profanare”, iar la Kataloni (Cataloi) pastorul protestant Liebig fusese biciuit pentru că încercase să apere tinerele de viol.

La întoarcere, diplomatul francez a obținut acordul colegilor săi pentru a organiza cu europenii rezidenți în oraș o forță paramilitară (milice) cu care să poată asigura securitatea împotriva unui atac al bașbuzucilor. Comandantul cavaleriei miliției era chiar translatorul (drogman) consulatului Franței, Weikum, care ulterior a devenit funcționar al Comisiei Europene a Dunării.

Said pașa, care aflase despre expediția nocturnă a lui Langlais, l-a invitat la konaq, unde francezul s-a prezentat împreună cu colegii săi, dar în cursul discuției guvernatorul a susținut cu tupeu că la originea evenimentelor sunt pregătirile de război ale Rusiei.

Caston citează dintr-un document nenominalizat: „Rapoartele consulilor privitoare la jafurile comise de la 1 până la 5 mai, au fost verificate și confirmate în întregime de o Comisie administrativă locală compusă din cadii [judecător musulman], muftii [teolog musulman], episcopul grec [ortodox], preoți bulgari și notabili musulmani și creștini și de o Comisie extraordinară trimisă de Sultan, compusă din Dimitraki bey Theodorov, deputat bulgar în Parlamentul Otoman, și Ahmet Hickmet bey, un om de încredere al marelui vizir.”

Diplomații au continuat să-și preseze guvernele să intervină la Poarta Otomană pentru evitarea unui masacru general, deși administrația otomană a încercat să blocheze transmiterea telegramelor.

Mai mult, guvernatorul a cerut preoților cultelor creștine să semneze, împreună cu Consiliul Local (Medjilis), o scrisoare redactată de secretarul său prin care faptele incriminate erau doar niște exagerări incredibile. Dar episcopul interimar Nichifor (Nicephore) a refuzat să semneze, dat fiind că despre episcopul titular Dionisis se spunea că se retrăsese la o stațiune termală și că intenționa să-și depună în siguranță capitalul de 40.000 de livre. Dar amenințările pașei nu l-au initimidat pe Nichifor și, ca urmare, nici Consiliul, în fața căruia avusese loc discuția, n-a mai semnat declarația.

Incertitudinea

A doua zi, delegatul român s-a prezentat la guvernatorul otoman pentru audiența de încheiere a misiunii, deoarece trecuseră câteva zile de când armata rusă trecuse Prutul. Unul din diplomați i-a relatat lui Caston sugestivul dialog care a avut loc între cei doi demnitari:

„- Deci, românii se aliază cu rușii într-un război împotriva noastră?

– Ce vreți, Excelență, Imperiul ne-a tratat mereu, ca în epoca lui Soliman III, cu un dispreț mai iritant decât mânia sa. El n-a vrut niciodată să audă de aspirațiile noastre, de drepturile noastre, de tratatele noastre, pentru el națiunea română n-a existat niciodată!

– Vreți să spuneți că Sultanii au fost mereu prea buni cu voi! Și cam câți soldați pot să cheme sub arme cele două provincii?

– Excelență, România va mobiliza ușor de la 50 la 60000 de oameni, dar la nevoie ea va găsi o sută de mii de soldați!

– I-am văzut pe soldații voștri, sunt foarte amabili, foarte curați, foarte bine îmbrăcați. Spune-mi: sunt din carton?

Diplomații se foiră, așteptând răspunsul delegatului român la această insultă gratuită a pașei. Răspunsul nu se lăsă așteptat, el fu calm, demn, exact.

– Cu puțină răbdare, Excelența Voastră va constata în curând că soldații români sunt bărbați ca oricare alții!”

După plecarea delegatului român, pașa nu s-a putut stăpâni să mărturisească consulilor că și-ar fi dorit foarte mult să-l aresteze pe acesta, dar a aflat cu surprindere că europenii se pregătiseră ca, în eventualitatea degradării situației, să-l transporte pe Stoianovici cu o ambarcațiune cu pavilioanele lor naționale pe malul românesc al Dunării.

După două zile, încercând să-și protejeze imaginea personală în fața europenilor neutri, guvernatorul otoman i-a declarat colonelului Siborne (Seyborn), delegatul britanic în Comisia Dunării și viceconsul al porturilor de la Marea Neagră, că eșuase în încercările sale de a convinge Constantinopolul să anuleze ordinul de a evacuare a populației nemusulmane. Comisia Europeană a Dunării, cu sedii la Galați și Sulina, a fost instituită prin tratatul de pace de la Paris din 1856 pentru a administra navigația pe brațul Sulina, fiind formată inițial din Franța, Marea Britanie, Sardinia (Italia 1860), Prusia (Germania 1871) și Austria (Austro-Ungaria 1867) și Imperiul Otoman.

Apoi, într-o discuție între patru ochi, Langlais a tatonat intențiile lui Said, spunându-i că dacă „i-ar lăsa în continuare în pace pe străinii latini [catolici], protestanți, israeliți, greci și chiar români, pentru a-i constrânge pe bulgari să urmeze armata, dacă s-ar lua această măsură, aceștia s-ar apăra”.

Sosi și momentul critic în care pașa consideră de cuviință să aducă la cunoștința Consiliului Local ordinul de evacuare primit din capitală.

Imediat, o delegație a clerului bulgar sosi în audiență și arhimandritul Ghenco îl avertiză curajos: „Ați jurat pieirea bulgarilor! Vreți dezonoarea și moartea noastră! Nu! Noi nu vom pleca ca o turmă netrebnică mânată de bașbuzucii și cerchezii voștri! Aveți intenția de a ne împingem să comitem acte de rezistență lipsite de sens, pentru a obține un motiv, dacă nu o scuză pentru masacre! Știți ce se va întâmpla? Vom lua femeile și fetele noastre, pe bătrînii și copii noștri și-i vom arunca în Dunăre! Și apoi, după ce vom cere iertare Domnului, noi, care nu am făcut nimic împotriva sultanului, fiind împinși doar de disperarea noastră, ne vom arunca asupra soldaților voștri barbari pentru a răzbuna victimele noastre scumpe!(…)”

Emoționat, pașa promise că va telegrafia la Constantinopol.

Între timp, o delegație de români dobrogeni discuta situația cu Langlais și acesta îi autoriză ca, în caz de pericol, să arboreze drapelul Franței și, dacă măsura nu ar fi suficientă, se angajă să-i primească în sediul consulatului.

Retragerea otomanilor din Tulcea

Locuitorii musulmani ai Tulcei au părăsit orașul împreună cu mica garnizoană, în timp ce milițienii europeni organizați de viceconsulul francez au început să patruleze pe străzi, purtând steaguri albe și brasarde albastre.

În mod neașteptat, Said pașa a fost numit guvernator la Târnovo (Bulgaria) și înlocuit cu Fahri bey, care mai guvernase sangeacul Tulcei, dar a rămas doar patru ore în Tulcea, deoarece armata rusă trecea Dunărea. Caston îl cunoscuse pe Fahri bei pe vremea când acesta era secretar al legației otomane la Viena și era „foarte european, foarte liberal și deloc fanatic”.

Said transferase corpului consular administrarea orașului, desemnând și comitet de notabili pentru a colabora cu diplomații.

Unitățile rusești au intrat în oraș la 14/26 mai, în cele șase zile anterioare neavând loc incidente. A doua zi a fost oficiat un Te Deum și s-a distribuit proclamația țarului, Caston concluzionând scurt: „Tulcea redevenise un oraș creștin”.

În aceste zile de nesiguranță, soția diplomatului francez și cele două fetițe ale lor au avut o atitudine curajoasă și exemplară pentru femeile din oraș. După sosirea armatei ruse, localnicii bulgari au adresat viceconsulului francez o scrisoare exprimând eterna lor recunoștință. Femeile le-au urmat exemplul, numindu-l pe Langlais „Tată” și „Mântuitor”. Deoarece Langlais i-a protejat, în mod egal, pe musulmani și moscheile lor, a primit de la sultan decorația Osmanie. Ca urmare, localnicii bulgari au trimis o nouă scrisoare de recunoștință, mai călduroasă decât prima.

Critica textului

Caston menționează ulterior că avangarda rusă a trecut Dunărea la 9/21 mai. Dar, conform clasicei sinteze dobrogene (1998) a istoricilor constănțeni Adrian Rădulescu (1932-2000) și Ion Bitoleanu (1936-2020), corpul de armată XIV rus, comandat de generalul Zimmerman, a debarcat la Măcin de abia în ziua de 9/21 iunie.

Ofensiva din Dobrogea, oprită în momentul cuceririi Constanței în ziua de 3/15 iulie, a fost o diversiune pentru distragerea atenției comandamentului otoman de la traversarea simultană a Dunării de către forțele principale rusești pe la Zimnicea-Șviștov. Deci Caston (sau informatorul său) a confundat luna iunie cu luna mai, probabil din cauza faptului că voiajul a avut loc la cel puțin un an după desfășurarea evenimentelor

O versiune diferită a evenimentelor de la Tulcea din 1877 oferă inginerul Nicolae C. Ariton (1958- ), tulcean prin adopție și istoric amator, în cunoscutul său blog „Misterele Dunării”, fără însă a preciza sursa.

Astfel, Said pașa a fost autorizat de sultan ca flota fluvială otomană să bombardeze Tulcea și a fost înlocuit în urma telegramelor trimise corpul consular și episcopul Nichifor la Patriarhia Ecumenică din Constantinopol, iar în timpul mandatului lui Fahri bei cerchezii și bașbuzucii au devastat orașul părăsit de garnizoana otomană.

Bibliografie

V-te Alfred de Caston, Voyage dans la Dobroudcha. La verite sur les hommes et les choses, Imprimerie Thiel & Weis, Palais „Dacia”, Bucarest, 1878, 72 p.

Ariton C. Nicolae, Tunuri, flinte și praf de pușcă, la Tulcea, anul 1877, „Misterele Dunării”, 5 aprilie 2012

d`Heylli Georges, Dictionnaire des pseudonymes, 1887 (https://www.paris-anecdote.fr/alfred-de-caston-polytechnicien-faiseur-de-tours-de-cartes-professeur-de-mnemotechnie-illusionniste-voyageur-ecrivain/)

„L`Illusionniste”, no. 19, juillet 1903 (https://artefake.fr/alfred-de-caston/)

Institutul de istorie „Nicolae Iorga”/Daniela Buşă (ed.), Călători străini despre Țările Române în secolul al XIX lea, serie nouă, volumul IX, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2015.

Ionescu Sânziana, Cele trei valuri ale Dobrogei, vestigiile arheologice extrem de rare și valoroase distruse sistematic de români, „Adevărul”, București/Constanța, 24 februarie 2019 (https://adevarul.ro/stiri-locale/constanta/foto-cele-trei-valuri-ale-dobrogei-vestigiile-1926476.html)

Motoc Corneliu, Istoria Comisiei Europene a Dunării, „Historia.ro”, București (https://historia.ro/sectiune/general/istoria-comisiei-europene-a-dunarii-575258.html)

Rădulescu Adrian & Bitoleanu Ion, Istoria Dobrogei, ed. II rev. , Ex Ponto, Constanța, 1998, p. 332.

Tița Diana, Povestea dramatică a cerchezilor din Dobrogea, „Historia.ro”, București (https://historia.ro/sectiune/general/povestea-dramatica-a-cerchezilor-din-dobrogea-569925.html)

Citește și:

(FOTO) Istoria Dobrogei: Evenimente culturale la Cazinoul din Constanța în La Belle Epoque

 

Istoria Dobrogei: Cazinoul din Constanța, de la idee la emblemă a orașului de la malul mării

Istoria Dobrogei: Teatru dramatic și film la Cazinoul din Constanța în La Belle Epoque

(FOTO) Istoria Dobrogei: Spectacole de muzică și coregrafie la Cazinoul din Constanța în La Belle Epoque