(FOTO) Istoria Dobrogei: Biserica Ortodoxă Română în Dobrogea în noiembrie 1878
Istoria Dobrogei
Ziarul Amprenta vine în întâmpinarea cititorilor săi cu o rubrică nouă, intitulată Istoria Dobrogei.
Trăind într-o epocă în care ritmul vieții de zi cu zi se accelerează pe măsură ce tehnologia devine atotstăpânitoare, sunteți la un click distanță de o călătorie bisăptămânală, de câteva minute în trecut, având astfel ocazia de a cunoaște „Istoria Dobrogei moderne (1878-secolul XX)” oferită de Marius Teja și Ziarul Amprenta.
După ce a trimis de la Tulcea, la 11 octombrie 1878, un Memoriu asupra Dobrogei și orașului principal Tulcea lui Ion C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri, juristul Constantin Scheletti a redactat, la 2 noiembrie 1878, Anexa B la memoriu, cu titlul Despre Biserică.
Constantin P. Scheletti era domiciliat în sudul Basarabiei în momentul semnării la 19 februarie/3 martie 1878 a tratatului de pace de la San Stefano (Yesiljoy, Turcia europeană) între Imperiul Rus și Imperiul Otoman.
Deoarece documentul prevedea ca România să cedeze Rusiei sudul Basarabiei (retrocedat Moldovei prin tratatul de pace de la Paris din 1856 prin care s-a încheiat Războiul Crimeei) și să primească în schimb fosta regiune turcească Dobrogea, el s-a stabilit în ținutul dintre Dunăre și Marea Neagră.
La 11 octombrie 1878, el a trimis ziarului bucureștean „Pressa” și lui Ion C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri, Memoriu asupra Dobrogei și orașului principal Tulcea.
Apoi, la 2 noiembrie 1878, Scheletti a redactat Anexa B la memoriu cu titlul Despre Biserică.
Documentele au fost incluse în broșura Dobrogea. Organisarea, publicată în 1879 (după 30 mai, dată inclusă în text) la Typografia Română din Tulcea. (M. Teja, Juristul Constantin Scheletti și organizarea Dobrogei)
Două variante pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române în Dobrogea
Deoarece cei 90.000 de ortodocși constituiau majoritatea creștinilor din Dobrogea, Scheletti considera că „noi suntem ținuți să profităm de această norocită întâmplare”.
Organizarea BOR în Dobrogea urma să prezintă „o unitate de acțiune și vedere” similară cu cea din administrație, justiție și învățământ. Contribuția BOR la organizarea „definitivă” a Dobrogei trebuia să se bazeze pe faptul „de a avea centrul puterii sale în localitate”.
Juristul argumenta religios, politic și geopolitic necesitatea înființării unei episcopii dobrogene a BOR: „Stabilirea unei episcopii locale, representând majestatea, influența și puterea bisericii noste, o cere și demnitatea statului nostru independent și civilisator printre populațiile Orientului, precum și interesul nostru național în România transdanubiană”.
În același timp, Scheletti se opunea variantei de a include teritoriul Dobrogei într-o eparhie existentă în România (episcopia Dunării de Jos), considerând-o „nenorocită” și întrebându-se retoric: „Câte abusuri nu sunt de stârpit, câte reforme de introdus?”
Două variante pentru episcopia dobrogeană
Conform legilor României referitoare la biserică, erau posibile două variante pentru înființarea unei episcopii dobrogene.
O variantă consta în mutarea sediului episcopiei Dunării de Jos la Tulcea. Juristul se opunea acesteiei variante, deoarece punea „autoritatea ei [episcopiei] într-o positiune forte grea și încurcată, de ore ce va fi nevoită a`și împărți atențiunea și activitatea în două părți: una pentru județele din România, cu alte legi și dispositiuni, și alta pentru județele din Dobrogea, iarăși cu regulamente și legi diferite”.
Cealaltă variantă era reprezentată de înființarea celei de a șaptea eparhii a BOR, cu scaunul episcopal la Tulcea.
Existența unei episcopii dobrogene ar fi putut „pune stavilă influenței perniciose ce esercită ființa și puterea a trei mitropoliți străini, numiți de patriarhie [de la Constantinopol] și întăriți cu firmane [ale sultanului]. Acești înalți ierarhi străini cu sediul la Tulcea dețineau „multe și varii mijloace de a influența și a aduce desordine și intrigă în cugetele credincioșilor”.
În acest sens, autorul amintește precedentul negativ din sudul Basarabiei, unde nici chiar prezența unui episcop local nu a putut respinge „influențele străine”: „El nu a vrut sau nu a îndrăznit să aplice legea și permitea a se oficia în catedrala românească sfânta slujbă în limba rusească”. Scheletti citează din articolul 16 din legea menționată (1872): „Nici o dată și sub nici un cuvânt, sinodul general al bisericii române nu va putea să modifice, nici împiedica: (…) b) Limba cultului ortodox în bisericele din țară va fi de apururea cea română”.
Un argument preventiv pentru o episcopie dobrogeană de sine stătătoare era și situația volatilă a granițelor țării în ultimii 25 de ani (reluarea sudului Basarabiei prin tratatul de pace european de la Paris din 1856 și schimbarea forțată a acestui teritoriu cu Dobrogea prin tratatul de pace european de la Berlin din 1/13 iulie 1878): „Orice schimbări teritoriale dincolo de aceste râuri [Prut și Dunăre], aduse de un răsboi sau alte cause, să nu atingă organisarea teritorială a eparhiilor nostre”.
Resursele financiare ale noii eparhii urmau să fie asigurate „din localitate” (județele dobrogene), prin contribuții anuale ale credincioșilor în baza unei hotărâri guvernamentale și printr-o alocație bugetară guvernamentală „după trebuințe și împrejurări” sau împroprietărirea cu o proprietate a statului din Dobrogea.
Se propunea ca noua episcopie cu sediul la Tulcea să poarte numele „Mircea vodă” (Mircea cel Bătrân, 1386-1418), deoarece „Acest domnitor a fost o dată stăpânul teritoriului … și prin el coloniele, limba și moravurile române s`au menținut în aceste teritorii”.
Biserica bulgară în Dobrogea
Chestiunea bisericilor în Dobrogea fusese discutată de Scheletti în capitolul despre Tulcea din Memoriul din 11 octombrie 1878. (M. Teja, Tulcea în octombrie 1878)
Într-o notă din broșură (1879), sunt acuzați funcționarii dobrogeană că „prin lipsă de tact, au încâlcit așa de rău această cestiune a Bisericilor, încât au adus ireparabile conflicte între populația Bulgară și autoritatea română”.
Este dat exemplul unui preot bulgar rural, care a fost expulzat din țară „sub pretext că era instigatorul nesupunerii norodului pentru a nu se pomeni în biserică episcopul român”. Enoriașii bulgari au reacționat închizând biserica și protestând împotriva actului „arbitrar”.
Dar prim procurorul Istrati a înțeles „importanța cestiunii” și a expediat o circulară către procurorii dobrogeni. Înaltul demnitar explica subordonaților că bulgarii se eliberaseră cu sacrificii de „dominațiunea greacă în biserică” (firmanul sultanului din 1870) și că „numai răuvoitorii îi sfătuiesc a face o confusiune între ea [BOR] și biserica greacă”.
De asemenea, autoritatea locală s-a dovedit „neînțeleaptă” și în cazul bisericii bulgare din Babadag, care a fost adus în justiție, „ațâțând urile și pasiunile”. În acest sens, Scheletti prezintă în notă un raport adresat ministrului de interne: „Tulcea Septembrie 25 1879. În Babadag există o Biserică ortodoxă. Ea fu zidită de români în 1828 și rezidită în 1856. (…) De la 1856, cu emigrarea bulgarilor din Russia o mare parte se așezară la Babadag; ajunseră a împărți cu românii cheltuiala bisericii și a lua parte la administrare. La 1866, având în mână afacerile publice, scoaseră pe români din administrație. După instalarea autorității române, aceasta puse a reclama la tribunal biserica. Un proces se se intentă și, se câștigă în primă instanță și se menține hotărârea de tribunalul de apel Tulcea. Prin urmare Biserica cu averea aparținea numai coloniei române, care în basa sentinței va deposeda tot orașul de locașul lui Dumnezeu. Cunoașteți, Dle Ministru, că în Dobrogea trebuie să usăm de mult tact și equitate; adică să fim oameni de treabă măcar câțiva ani de zile, până se deprinde lumea cu felul nostru de trai și se va deprinde a se apăra contra unor apucători, care ades vin din ignoranță și inaptitudinea administrației noste. După proclamația domnească în Dobrogea toți sunt considerați Români și este sfruntarea din partea tribunalului de a face juridic deosebire între locuitorii români, bulgari, turci ai teritoriului. Questiunea era simplă și era de domeniul administrativ și guvernamental. (…) Acum când Românii sunt mari și tari, când ei au în mână afacerile, ei vor deveni epitropi. Bisericei vor pune popă românesc, vor ceti Românește, vor administra averea și vor încasa banii”.
La 14/26 noiembrie 1878, la Brăila, domnitorul Carol a lansat Proclamația către dobrogeni, contrasemnată de guvernul Ion C. Brătianu, și ordinul de zi către armată, documente în baza cărora armata și administrația română au trecut Dunărea la Măcin pentru a prelua autoritatea în Dobrogea. (M. Teja, Instaurarea administrației românești în județul Constanța în noiembrie 1878)
Concluzie
Juristul a sintetizat astfel textul acestei anexe:
„a)Este o necesitate absolută a Dobrogei să aibă o episcopie în sânul ei, fără amestec cu teritorii de dincolo de Dunăre. (…)
b) Dobrogea va forma o eparhie și va avea o episcopie, purtând mumele „episcopia Mircea vodă” cu reședința la Tulcea. Ea va fi organizată după un regulament ad-hoc care va ține seama de împrejurările locale, precum și de veniturile a i se da. Legile și regulamentele bisericii române vor fi aplicate episcopiei Mircea vodă.
Bibliografie
Scheletti P. Constantin, Dobrogea. Organisare, Typografia Română, Tulcea, 1879.
Teja Marius, Juristul Constantin Scheletti și organizarea Dobrogei, „Ziarul Amprenta”, Constanța, aprilie 2023
Teja Marius, Tulcea în octombrie 1878, „Ziarul Amprenta”, Constanța, aprilie 2023
Citește și:
(FOTO) Istoria Dobrogei: Fiscalitatea în Dobrogea în noiembrie 1878