(FOTO) Istoria Dobrogei: Geografia și economia Dobrogei în februarie 1879

Ziarul Amprenta vine în întâmpinarea cititorilor săi cu o rubrică nouă, intitulată Istoria Dobrogei.

Trăind într-o epocă în care ritmul vieții de zi cu zi se accelerează pe măsură ce tehnologia devine atotstăpânitoare, sunteți la un click distanță de o călătorie bisăptămânală, de câteva minute în trecut, având astfel ocazia de a cunoaște „Istoria Dobrogei moderne (1878-secolul XX)” oferită de Marius Teja și Ziarul Amprenta.

Marius Teja este absolvent al Facultății de Istorie, secția Istorie Contemporană, a Universității București și a Masterului de Relații Internaționale al Facultății de Istorie a Universității București. În perioada 1998 – 2002 a fost redactor la Mediafax, iar în perioada 2016 – 2018 colaborator voluntar al cotidianului „Ziua de Constanța”, unde a realizat serialul „Călători străini prin Dobrogea”. Ulterior, pentru o perioadă de doi ani, a fost redactor în cadrul aceleași redacții, realizând serialul „Istoria Dobrogei”. De asemenea, începând cu anul 2020 editează blogul „Națiunea Armână”: https://natiuneaarmana.blogspot.com.

Baronul d`Hogguer și Informațiuni asupra Dobrogei

Baronul Guillaume Gerard d`Hogguer s-a născut în 1846 la Napoli (Italia), într-o familie de origine olandeză, și a decedat în 1911 la Barcelona (Spania).()

În 1879 el a publicat, la București, o broșură în limbile română și franceză. Versiunea în limba română, Informațiuni aupra Dobrogei. Starea ei de astăzi. Resursele și viitorul ei, are 55 de pagini și a fost publicată de Editura Libăriei Socec cu prețul de 1 leu nou. Versiunea în limba franceză, Reinsegnements sur la Dobrodja. Ses etat actuel, ses ressources et son avenir, are 45 de pagini și a fost publicată de Impr. de l`Association Acad. Roumaine.

În dedicația adresată „Alteței Sale Regale Carolu I Domn al Românilor”, el îi oferă „aceste puține studii ce am fost în posițiune să fac asupra României Transdanubiene”. În septembrie 1878 Parlamentul acordase domnitorului Carol titlul de „Alteță Regală”, care a reprezentat un pas către acordarea titlului de rege la 10 Mai 1881.

În „Precuvântare”, autorul arată că „affaceri de serviciu” i-au dat ocazia unei călătorii în Dobrogea, unde a fost nevoit să rămână mai mult timp din cauza climei: „asprimea cea extraordinară a iernii de atunci întrerupând tote comunicațiile”.

Baronul nu intenționase să publice informațiile culese despre regiune, dar „persone competinte” din București consideraseră că lucrarea „ar putea să presinte interes și chiar a deveni de ore care utilitate pentru țeră”.

El mulțumea prefecților Gheorghe M. Ghika (Tulcea), Remus Opreanu (Constanța) și general Gherghel (Silistra Nouă) pentru „asistența” acordată în realizarea broșurii.

Generalul Tobias Gherghel (1835 – 1883 Botoșani) a deținut funcția de prefect al efemerului județ Silistra Nouă, care va fi desființat la 1 aprilie 1879, iar teritoriul său dunărean inclus în județul Constanța. (M. Teja, Instaurarea administrației românești în județul Constanța în noiembrie 1878)

Remus Opreanu a fost primul prefect al județului Constanța, deținând funcția din noiembrie 1878 până în 1883.

Pădurile

Existau patru păduri „principale”, devastate însă din cauza unor „tăieri rău înțelese” ale cerchezilor sau „abusuri” ale comunelor, dar cu toate acestea bogăția forestieră a Dobrogei era „încă mare”. Deși era „copiată după cele mai bune ale Europei”, administrația silvică otomană era „din cele mai neglijate”.

Pădurea de tei era situată între localitățile Măcin, Isaccea şi Celic-Dere.

Pădurea de stejar dintre  Babadag/Baba-Dagh, Ciucurova/Ciuka-Rova şi Slava acoperea „munţii” districtului Babadag. Ultimul inspector silvic otoman, Brejovosky, impusese chiar interdicția de tăiere în scopul regenerării pădurii.

A treia mare pădure dobrogeană erau situate în insula Lari (Letea?), aproape de gura brațului Sulina.

A patra pădure principală se numea în turcește, în mod sugestiv pentru mărimea ei, Kara Orman (Pădurea neagră)/Kara-Osman, fiind situată în insula Sfântul Gheorghe/St. George.

În toamna anului 1878, francezul Alfred de Caston, editorul publicației „Revue de Bucarest” călătorise în Dobrogea aflată încă sub ocupație rusească, iar la întoarcerea în București publicase broșura Voyage dans la Dobroudcha. El preciza că pădurile dobrogene acopereau 4.800 kmp, din care suprafețele cu stejar și lemn de construcție reprezentau 3150 kmp. (M. Teja, Dobrogea în toamna anului 1878)

Salinele

Dintre cele şapte „bălți sărate” care ar fi putut fi transformate în saline, doar una fusese exploatată într-un „mod foarte primitiv”.

Administrația rusească demarase negocieri cu un antreprenor pentru exploatarea „celei mai importante” bălți din districtul Constanța/Kiustengea.

Caston atrăgea atenția asupra importanței lacurilor de lângă Babadag, care comunicau cu marea prin lungi canale subterane și puteau fi exploatate ca saline „aproape fără cheltuieli”.

Carierele

Carierele de piatră şi de var erau situate pe malul Dunării de la Sulina până la Cernavoda, cele mai importante fiind cele de lângă Tulcea şi Măcin.

Cea mai mare exploatare aparținea Comisiei Dunării, care beneficia de monopol și scutire de taxe în baza unui firman al sultanului.

Pietrele de construcţie și de pavaj scoase din carierele de la Măcin, Igliţa şi Isaccea erau exportate la Brăila şi Galați.

Caston  cita studii geologice conform cărora în solul Dobrogei se găseau fier și plumb și foarte probabil cărbune, regiunea putând furniza „imediat” piatră dură, granit și marmură (Isaccea).

Pescăriile

Existau „numeroase” bălţi pentru pescuit şi erau de două categorii: cele alimentate de Dunăre, de la Hârşova până la Sulina, şi cele alimentate de Mare Neagră, din zona canalului Sfântul Gheorghe.

Din a doua categorie, cel mai important era lacul Razim, care comunica cu celelalte, dar și cu Dunărea prin Dunăvăț/Dunevetz.

Administrația otomană arenda toate bălțile, antreprenorul achitând 7000 livre anual. Antreprenorul primea de la pescari o dijmă de 10%, dar unele bălți plăteau chiar o dijmă de la 30 la 40%.

Francezul Caston arăta că principalele pescării se găseau pe brațele Dunării, Chilia (Kilia), Sulina (Soulina) și Sf. Gheorghe (Ghiorghiewsk), precum și în lacurile de la Babadag. Acestea aparțineau rușilor și lipovenilor (lipovanes) și furunizau o „imensă” cantitate de pește, din care statul obțineaun venit „considerabil”. Pescarii din Chilia obținuseră de la guvernul otoman, la intervenția Rusiei, monopolul pentru 2400 de ducați austrieci pe an.

Agricultura

Grânele cultivate erau grâul, orzul, secară, porumbul și meiul.

Porumbul, ca aliment de bază al populației sătești, era cultivat mai ales în sangeacul Tulcea, iar  progresul înregistrat în cultura sa dădea speranțe pentru creșterea cantității vândute în afara provinciei.

În schimb, grâul, orzul,  secara şi seminţele uleioase se exportau în cantităţi mici.

Grâul şi secara se vindeau la Constatinopole și în insulele grecești, precum şi în Grecia şi alte ţări.

Orzul era trimis mai ales în Marea Britanie şi Olanda.

Pământul Dobrogei era prielnic culturii ovăzului și baronul recomanda că „Ar fi de dorit ca cultura lui să ia o mai mare desvoltare”.

Rapiţa creștea în stare sălbatică şi, ca urmare, se vindea ieftin.

În pofida războiului, recolta din1877 a fost cu 20% mai mare.

Olandezul observa că nici în condiții „normale” nu s-ar fi putut măsura suprafațele însămânțate cu fiecare cultură, deoarece nici chiar țăranul nu era în stare s-o facă pe pământul său.

Doar după recoltă, când se încasau dijmele, se putea estima cantitatea grânelor obţinute, şi de aici, întinderea pământurilor arabile.

În timpul operațiunilor militare, autoritățile otomane îi obligaseră pe localnicii musulmani să părăsească Dobrogea, inclusiv cu șeptelul deținut.

Circasienii (cerchezii), lazii, tătarii nogai şi cabaili prădaseră regiunea în mai și în iunie 1877, capturând numeroase vite. Ca urmare, în unele sate creştine nu mai existau animale de tracțiune, situație agravată de faptul că „ţăranii înapoiaţi în cultură” nu cunoșteau mașinile agricole. În consecință, trei sferturi „a splendidei recolte” din 1877 au putrezit nestrânse.

Viile erau cultivate doar în regiunile Isaccea şi Măcin, dar vinul era de calitate „de tot prostă” şi era consumat de localnici, cu excepția unei mici cantități vândută în zona dunăreană.

Zootehnia

Cel mai important articol de export în Europa era lâna.

Statistica administraţiei locale otomane anterioară războiului înregistra 645.000 de oi în sangeacul Tulcei. Deoarece impozitul se calcula pe cap de animal, proprietarii reușeau să ascundă numărul vitelor lor și agenţii fiscului puteau să ascundă furturile în percepția taxei, numărul real al oilor fiind mai mare. În acest sens, negustori bine informaţi estimau, în 1876,  turmele de oi la 750.000 capete. În perioada antebelică numărul oilor crescuse „forte mult”, deoarece țărănimea se orientase spre acest domeniu care „promitea mare progres”.

O oaie producea anual o oca [1, 25 kg] şi jumătate de lână. Rasa cea mai răspândită era ţigaia, în proporție de 90%, restul fiind reprezentat de o rasă „mult mai inferioră” care era în curs de dispariție. Se încercase combinația cu berbeci din Basarabia, dar rezultatul a fost de „o calitate inferioră” și, ca urmare, s-a crescut intens rasa locală, deoarece era adaptată la „rigorile climei” și aducea „beneficiuri sigure”.

Se exportau puține animale vii, deoarece dobrogenii le creșteau pentru a produce lână. În sangeacul Tulcea  se obținea 70% lână albă şi restul neagră sau cenușie, în timp ce în regiunea sudică proporţia era inversă. Diferenţa între lâna albă şi cea neagră era de 30 lei pe 100 kg, iar între cea neagră şi cea cenuşie era de 20 franci.

Olandezul anticipa că apropierea oraşelor mari, ca Galaţi, Odesa, București şi Constantinopol va produce „neapărat, în puţin timp” o schimbare în concepția zootehnică a locuitorilor Dobrogei.

Starea Dobrogei: deficiențele prezentului și perspectivele optimiste

Situația Dobrogei în februarie 1879 se  caracteriza prin oraşe „vătămate” de ocupaţia rusească și sate „distruse” de „bandele” de circasieni şi de başbuzuci atunci când autoritățile otomane și populația musulmană au părăsit regiunea.

Circasienii sau cerchezii sunt un popor musulman din Caucaz, din care, în 1864, un mare număr s-a refugiat în Imperiul Otoman din cauza represiunii regimului de ocupație rus. (M. Teja, Sfârșitul administrației otomane la Tulcea în iunie 1877) (M. Teja, Ocupația rusească în Dobrogea în 1877-1878)

Doar jumătate din locuitorii tătari și turci reveniseră după încheierea păcii, dar erau într-o „stare necrezută de miserie”, lipsindu-le animalele de tracțiune și sămânța de  cultură. Baronul atrăgea atenția guvernului român, care începuse să acorde  ajutoare localnicilor, că era nevoie de măsuri „mai energice” pentru distribuirea de seminţe şi vite, în caz contrar era „forte de temut ca o mare parte din ei să se decidă a părăsi acea țară”.

Alfred de Caston preciza că, în ultimele două luni, reveniseră la casele lor 2.352 de familii de turci și tătari cu 12.000 de suflete, din care în:  orașul Tulcea – 88, districtul Tulcea – 248, districtul Babadag – 80, districtul Măcin – 266, districtul Sulina – 252, districtul Constanța – 1.429 și districtul Cernavoda – 189.

Zona care suferise „mai mult” era Constanța/Chiustenge și baronul aprecia că prefectul Opreanu „îşi dă tote silinţele” pentru a ajuta familiile sărace pe timp de iarnă, inclusiv cu sume de bani și spera că va obține de la guvern sămânţa şi vitele necesare cultivării pământului.

Starea agriculturii era „forte precariu”, fiind o moştenire a unui sistem „de tot primitiv” în care turcii se ocupau „forte superficialemente” de agronomie. În continuare, baronul dă exemple ale stadiului înapoiat al agriculturii dobrogene.

În sate lipseau pomii fructiferi.

Viile nu se cultivau în „interiorul” Dobrogei.

Nu erau cunoscute culturile cânepei şi inului, din care tătăroaicele, turcoaicele și bulgăroaicele ar fi putut produce pânză de casă, deoarece ele știau să ţeasă lâna şi bumbacul. Baronul indica zona Medgidia/Megidie ca loc „forte favorabil” cultivării celor două plante tehnice, la care adăuga malurile bălților și mlaștinile, anticipând astfel o producție pentru export a frânghiilor și pânzelor de corăbii.

Nici dudul nu era cunoscut în zonă și europeanul dădea exemplul câmpiilor din Piemont şi Lombardia (nordul Italiei) pentru a obliga țăranii să sădească acest copac care stă la baza industriei mătăsii. Dar, în acest scop, trebuia ca statul să înființeze ferme-model, adică pepiniere care să furnizeze sătenilor pomișorii necesari.

D`Hogguer concluziona optimist în privința viitorului Dobrogei: „Pământul ei este priimitor de orice fel de cultură Europeană. Aplicând acestei ţări o bună sistemă de cultură, ar putea s㔺i îndoiască suma productelor ei, care, după cum s’a vădut din precedintele desluşiri, a fost tot-d’auna mai pre jos de ceea ce se aştepta. Nu ne îndoim că guvernul român va sci să se ridice la înălțimea nobilii misiuni ce i s’a impus, aceea, adecă, de a face să progreseze în acestă ţeră agricultura şi comerciul ei”.

Sursă foto: Wikipedia Carol I

Bibliografie

Baronul D`Hogguer, Informațiuni asupra Dobrogei. Starea ei de astăzi. Resursele și viitorul ei, Bucuresci, Editura Libăriei Socec, februarie 1879,

Baronul D`Hogguer, Reinsegnements sur la Dobrodja. Ses etat actuel, ses ressources et son avenir, Impr. de l`Association Acad. Roumaine, 8, Bucarest, 1879, 45 p.

Teja Marius, Sfârșitul administrației otomane la Tulcea în iunie 1877, „Amprenta”, Constanța, 24 ianuarie 2023

Teja Marius, Ocupația rusească în Dobrogea în 1877-1878, „Amprenta”, Constanța, 2023, 28 ianuarie 2023

Teja Marius, Dobrogea în toamna anului 1878, „Amprenta”, Constanța, 31 ianuarie 2023

Teja Marius, Instaurarea administrației românești în județul Constanța în noiembrie 1878, „Amprenta”, Constanța, 4 februarie 2023

Citește și:

(FOTO) Istoria Dobrogei: Relieful și clima Dobrogei în 1879

(FOTO) Istoria Dobrogei: Delimitarea frontierei româno-bulgare în Dobrogea între 1878 – 1881

(FOTO) Istoria Dobrogei: Populația Dobrogei în februarie 1879