(FOTO) Istoria Dobrogei: Relieful și clima Dobrogei în 1879
Istoria Dobrogei
Ziarul Amprenta vine în întâmpinarea cititorilor săi cu o rubrică nouă, intitulată Istoria Dobrogei.
Trăind într-o epocă în care ritmul vieții de zi cu zi se accelerează pe măsură ce tehnologia devine atotstăpânitoare, sunteți la un click distanță de o călătorie bisăptămânală, de câteva minute în trecut, având astfel ocazia de a cunoaște „Istoria Dobrogei moderne (1878-secolul XX)” oferită de Marius Teja și Ziarul Amprenta.
Marius Teja este absolvent al Facultății de Istorie, secția Istorie Contemporană, a Universității București și a Masterului de Relații Internaționale al Facultății de Istorie a Universității București. În perioada 1998 – 2002 a fost redactor la Mediafax, iar în perioada 2016 – 2018 colaborator voluntar al cotidianului „Ziua de Constanța”, unde a realizat serialul „Călători străini prin Dobrogea”. Ulterior, pentru o perioadă de doi ani, a fost redactor în cadrul aceleași redacții, realizând serialul „Istoria Dobrogei”. De asemenea, începând cu anul 2020 editează blogul „Națiunea Armână”: https://natiuneaarmana.blogspot.com.
Relieful și clima și Dobrogei în 1879
Ca urmare a unei călătorii de afaceri făcute în Dobrogea, baronul olandez d`Hogguer a publicat în februarie 1879, la București, broșura „Informațiuni asupra Dobrogei”, în care a abordat cu optimism starea sanitară a noii provincii românești.
Baronul d`Hogguer și Informațiuni asupra Dobrogei
Baronul Guillaume Gerard d`Hogguer s-a născut în 1846 la Napoli (Italia), într-o familie de origine olandeză, și a decedat în 1911 la Barcelona (Spania).
În februarie 1879 el a publicat la Editura Libăriei Socec din București o broșură de 55 pagini cu titlul Informațiuni aupra Dobrogei. Starea ei de astăzi. Resursele și viitorul ei.
În dedicația adresată „Alteței Sale Regale Carolu I Domn al Românilor”, el îi oferă „aceste puține studii ce am fost în posițiune să fac asupra României Transdanubiene”.
În septembrie 1878 Parlamentul acordase domnitorului Carol titlul de „Alteță Regală”, care a reprezentat un pas către acordarea titlului de rege la 10 Mai 1881.
În „Precuvântare”, autorul arată că „affaceri de serviciu” i-au dat ocazia unei călătorii în Dobrogea, unde a fost nevoit să rămână mai mult timp din cauza climei: „asprimea cea extraordinară a iernii de atunci întrerupând tote comunicațiile”.
Baronul nu intenționase să publice informațiile culese despre regiune, dar „persone competinte” din București consideraseră că lucrarea „ar putea să presinte interes și chiar a deveni de ore care utilitate pentru țeră”.
El mulțumea prefecților Gheorghe M. Ghika (Tulcea), Remus Opreanu (Constanța) și general Gherghel (Silistra Nouă) pentru „asistența” acordată în realizarea broșurii.
Generalul Tobias Gherghel (1835 – 1883 Botoșani) a deținut funcția de prefect al efemerului județ Silistra Nouă, care va fi desființat la 1 aprilie 1879, iar teritoriul său dunărean inclus în județul Constanța. (M. Teja, Instaurarea administrației românești în județul Constanța în noiembrie 1878)
Remus Opreanu a fost primul prefect al județului Constanța, deținând funcția din noiembrie 1878 până în 1883.
Frigurile sau febra (malaria) din Dobrogea
Primul capitol este intitulat „Starea sanitară a Dobrogei” și indică domeniul prioritar de interes al autorului, care citează medici rezidenți de mult timp din regiune, potrivit cărora reputația de „insalubritate” a provinciei era „forte exagerată”.
Autorul admitea că în zona dunăreană „frigurile domnescu într-o stare aproape endemică; dar fără vreun caracter perniciosu sau tifoidic”.
Cauza principală era reprezentată de faptul că Dunărea dobrogeană reprezenta cursul inferior al fluviului și, ca urmare, lățimea sa creștea până la formarea unor brațe între Dobrogea și Muntenia și apoi a unei delte la vărsarea în Marea Neagră. Ca urmare, Dunărea se revărsa când avea debit mare, formând bălți naturale care nu se mai retrăgeau și, alături de bălțile artificiale (iazuri) ale pescarilor, erau furnizoare de „miasme paludeene”.
O altă cauză era reprezentată de modul de viață al localnicilor, care dormeau pe rogojini și consumau hrană care „lăsa foarte mult de dorit în privința calității”: pește proaspăt sau sărat, ceapă și pâine „forte prostă”, la care se adăugau „ajunurile cele lungi ale posturilor”. Un factor agravant era faptul că satele de pescari, dar și cele din interiorul regiunii, „nu cunosc absolut nici cele dinteiu principii hygienice”.
Temperaturile
Dovada faptului că iernile „nu sunt obișnuit prea aspre” era „mulțimea” turmelor de oi ale mocanilor din Transilvania (Mărginimea Sibiului), care „de secoli” ierneau în pajiştele „întinse” ale Dobrogei.
Totuși, brumele groase din timpul nopții erau „forte primejdiose”.
Primăvara şi toamna erau „forte scurte”, temperatura schimbându-se „forte repede” de la frigul iernii la căldura verii. Ca urmare, „epoca” frigurilor începea la sfârşitul lui aprilie, atingând intensitatea maximă la mijlocul lui august.
Problema apei potabile
Puţurile de apă existente aveau o adâncime de 60–70 stânjeni (1 stânjen = cca 2 metri), scoaterea apei fiind „forte dificilă”, în special pentru adăparea animalelor.
Problema apei în Dobrogea fusese remarcată de mai mulți călători străini din secolele XV-XVIII: italianul G. Angiolello (1476), negustorul italian P. Giorgio (1595), episcopul catolic P. Baksic (1641), agentul comercial englez R. Bargrave (1652), diplomatul suedez P. Jamjouglou (1746), călugărul iezuit (catolic) R. Boscovici (1762), germanul J. von Struve (1794) și ofițerul francez Ch. Fay (1854).
Pe de altă parte, fântânile, puţurile şi cişmelele fuseseră menţionate de Jamjouglou, Boscovici și agentul comercial german M. Gruneweg (1582). Gruneweg a băut apă dintr-o „veche cișmea”, remarcând chiar că în Imperiul Otoman existau cișmele „din belșug”, acestea fiind construite „din milă” pentru călători. Jamjouglou menționa că apa „foarte rea” se scotea din puțuri „foarte adânci” cu burdufuri de piele trase de cai. Și Boscovici a observat că apa din puțurile „simple” era „foarte rea” și că animalele erau adăpate cu apă adunată în timpul ploilor.
Explicația ar putea fi faptul că în secolele XV-XVI, de ascensiune și apogeu a Imperiului Otoman, sistemul de aprovizionare cu apă potabilă era funcțional, în timp ce în secolele XVII-XIX, de stagnare și decădere a marelui imperiu, sistemul s-a degradat.
Cazul cel mai grav: Medgidia
Localitatea cea mai afectată de friguri era, „fără contestație”, „orășelul tătăresc Megidie”, care cu câțiva ani mai înainte fusese „decimată” de boală.
Medgidia era situată la poalele unui şi pe țărmul unei „bălți mari pestilenţiale”.
La începutul toamnei, apa se evapora şi balta se transforma într-un câmp de noroi negru și fetid, unde se descompunea, la căldura soarelui, o masă „enormă” de materii organice.
Puţurile fuseseră săpate în partea de jos a terenurilor de lângă baltă și, ca urmare, apa potabilă se infecta.
Ploile torențiale de toamnă împingeau „murdăriile” oraşului la baza dealului, unde pătrundeau în puțuri sau se opreau în baltă.
Bordeiele erau construite cu pământ şi noroi și acoperite cu stuf. Nivelul odăilor, joase, mici și lipsite de aerisire, era inferior aceluia al uliței. O familie cu cinci–şase copii, câini, porci, găini dormeau pe acest teren umed într-o cameră, păstrând în cealaltă proviziile pentru iarnă. În plus, grajdul comunica printr-o ușă deschisă cu locuința, fiind „forte rar” curăţit şi, ca urmare, paiele putrezite amplificau miasmele din „cocioabe”. Iar latrina, o simplă groapă îngrădită, era situată lângă bordei,
Francezul A. de Caston versus frigurile din Dobrogea în 1878
Un contemporan al baronului olandez, francezul Alfred de Caston, editor al publicației „Revue de Bucarest” efectuase o călătorie în Dobrogea în toamna lui 1878, când regiunea era încă sub ocupație rusească. Întors la București, a publicat broșura Voyage au Dobroducha, în textul căreia, în calitate de prieten declarat al românilor, făcea o pledoarie pentru acceptarea de către România a schimbării celor trei județe din sudul Basarabiei cu provincia otomană ocupată de Rusia, conform tratatului de pace încheiat la Congresul de la Berlin în iulie 1878.
În aces scop, el a încercat să șteargă amintirea malariei care decimase în Dobrogea divizia generalului francez Espinasse în timpul Războiului Crimeei (1853-1856) și a cerut opinia avizată a unui medic francez nenominalizat care locuia în provincie de zece ani.
Acesta i-a confirmat existența frigurilor, dar cu o slabă intensitate, și l-a asigurat că puteau fi prevenite consumând zilnic un pahar de coniac dimineața și vinurile albe locale și din România în timpul meselor. Specialistul a explicat că răspândirea malariei printre militarii francezi fusese favorizată de consumul excesiv de pește și apă.
Creștinii ortodocși din provincie, ruși, bulgari și români erau grav afectați de friguri după „un post îndelungat respectat cu strictețe”, iar dacă episcopul ar fi permis o relaxare a obiceiului religios ar fi fost calificat drept „catolic”.
Doctorul concluziona că starea sănătății în sangeac era „foarte bună”, deși în ultimii cinci ani nu înregistrase un număr mare de bolnavi, care însă se însănătoșeau cu un tratament „rațional”. (M. Teja, Dobrogea românească în 1878)
O problemă istorică: călătorii străini despre frigurile Dobrogei
Frigurile frecvente sau febra endemică din Dobrogea, asociate cu Dunărea, mlaștinile și căldurile, fuseseră amintite în secolele XVIII-XIX de diverși călători străini: diplomatul suedez de origine franceză protestantă A. de la Motraye (1714), călugărul iezuit (catolic) R. Boscovich (1762), prinţul prusac H. Pückler-Muskau (1839), negustorul francez J. Morot (1839), gentlemanul englez R. Snow (1841), medicul american V. Mott (1841), baronul irlandez P. O’Brien (1853), medicul francez C. Allard (1855), turistul francez J. de Bois-Robert (1855), inginerul scoţian H. Barkley (1858, 1861), epigrafistul francez E. Desjardins (1867) și profesorul german Wilhelm Brennecke (1868).
Agronomul moldovean Ion Ionescu de la Brad (1818 Roman/Moldova – 1891 Brad/România) a făcut o călătorie de studiu în Dobrogea otomană în 1850, publicând în același an la Constantinopol lucrarea Excursion agricole dans la plaine de Dobrodja. În capitolul „Clima”, el cita observația „foarte dreaptă” a unui tătar bătrân: „Ţara, zicea el, n’ a fost altă dată ca acum. Mai de demult erau sate în locuri unde e greu să le bănuieşti astăzi. Acum satele nu se aşează în Dobrogea decât unde găsesc isvoare şi aşa trebuie să fi fost totdeauna. Unde au secat isvoarele, au dispărut şi satele. Cum isvoarele seacă unde nu sunt păduri, întinse, distrugerea pădurilor a avut deci o mare influenţă asupra climei tării”. (Ion Ionescu de la Brad, 1850)
Recomandările baronului
Hogguer considera ca măsură de cea mai mare importantă a noilor autorități române organizarea unui serviciu sanitar care să combată „șarlatanismul” practicat pe scară largă de falșii medici.
Olandezul recomanda împădurirea parțială a pășunilor, care ar fi dus la ploi mai dese și protecția culturilor în fața vântului uscat din nord. El sublinia că lipsa pădurilor expune provincia la „tote intoxicațiile miasmatice”. Călătorul constatase cu regret că, în timpul stăpânirii otomane, cele patru păduri „principale” ale Dobrogei, situate în munții Măcinului, podișul Babadagului și în două insule din Delta Dunării, fuseseră devastate de tăieri „rău înțelese” ale populației.
Deși pământul Dobrogei era „humos”, din lipsa umidității recoltele erau „forte puține”, impunându-se fertilizarea solului prin realizarea de „puțuri artesiene”.
Materialul pentru construcția caselor era „prea costisitor” din cauza distanței, de aceea locuințele se puteau ridica cu pământ argilos aflat „în aşa de mare cantitate”, frământat şi uscat la soare. O condiție elementară și de ansamblu privind igiena era înființarea satelor în „afară din locurile paludeene”.
Concluzia optimistă a baronului
Hogguer concluziona într-un mod optimist în privința viitorului situației sanitare a Dobrogei: „Acestă ţeră valoreză mult mai mult de cât reputaţia ce are; s’ar putea s’o găsim forte sănătosă, dacă ar priimi o împrejmuire parțială de copaci, şi, fără îndoială, că atunci influenţa, frigurilor s’ar înjumetăţi într’un mod considerabil. Este un fapt de căpetenie a nota la ceia ce are Dobrogea; de treideci de ani nici o epidemie de tifoide n’a răsbit în țeră.”
Bibliografie
https://www.genealogieonline.nl/stamboom-driessen/I186835.php
Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Călători străini despre Țările Române, vol. I-X, 1968-2001
Institutul de Istorie „Nicolae Iorga”, Călători străini despre Țările Române în secolul XIX, vol. I-X, 2004-2018
Ionescu Ion, Excursiune agricolă în Dobrogea în anul 1850, traducere Fl. Mihăilescu, „Analele Dobrogei”, III, 1, 98-186
Teja Marius, Dobrogea românească în 1878, „Ziarul Amprenta”, Constanța, 2023
Citește și:
(FOTO) Istoria Dobrogei: Ocupația rusească în Dobrogea în 1877 – 1878
(FOTO) Istoria Dobrogei: Delimitarea frontierei româno-bulgare în Dobrogea între 1878 – 1881
(FOTO) Istoria Dobrogei: Dobrogea în revista „Albina Carpaților” din Sibiu în 1877 – 1878