(FOTO) Istoria Dobrogei: Ideea națională în Dobrogea în noiembrie 1878
Istoria Dobrogei
Ziarul Amprenta vine în întâmpinarea cititorilor săi cu o rubrică nouă, intitulată Istoria Dobrogei.
Trăind într-o epocă în care ritmul vieții de zi cu zi se accelerează pe măsură ce tehnologia devine atotstăpânitoare, sunteți la un click distanță de o călătorie bisăptămânală, de câteva minute în trecut, având astfel ocazia de a cunoaște „Istoria Dobrogei moderne (1878-secolul XX)” oferită de Marius Teja și Ziarul Amprenta.
După ce a trimis de la Tulcea, la 11 octombrie 1878, un Memoriu asupra Dobrogei și orașului principal Tulcea lui Ion C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri, juristul Constantin Scheletti a redactat, la 2 noiembrie 1878, Anexa C la memoriu, cu titlul O idee națională.
Constantin P. Scheletti era domiciliat în sudul Basarabiei în momentul semnării la 19 februarie/3 martie 1878 a tratatului de pace de la San Stefano (Yesiljoy, Turcia europeană) între Imperiul Rus și Imperiul Otoman.
Deoarece documentul prevedea ca România să cedeze Rusiei sudul Basarabiei (retrocedat Moldovei prin tratatul de pace de la Paris din 1856 prin care s-a încheiat Războiul Crimeei) și să primească în schimb fosta regiune turcească Dobrogea, el s-a stabilit în ținutul dintre Dunăre și Marea Neagră.
La 11 octombrie 1878, el a trimis ziarului bucureștean „Pressa” și lui Ion C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri, Memoriu asupra Dobrogei și orașului principal Tulcea.
Apoi, la 2 noiembrie 1878, Scheletti a redactat Anexa C la memoriu cu titlul O idee națională.
Documentele au fost incluse în broșura Dobrogea. Organisarea, publicată în 1879 (după 25 septembrie, dată inclusă în text) la Typografia Română din Tulcea. (M. Teja, Juristul Constantin Scheletti și organizarea Dobrogei)
Dobrogea în opinia publică românească
Opinia publică românească era „forte puțin întemeiată și luminată” în ce privește viitorul Dobrogei, fiind avute în vedere două variante pentru teritoriul „anexat”: „să fie considerat ca Românie sau ca un teritor străin administrat și organisat cu alte sisteme și alte legi”.
Cotidianul bucureștean „Pressa” susținea un sistem de organizare dobrogean „timid și leneș”, cu consecința ca noul teritoriu „să rămână ce este un timp nedeterminat”.
Iar ziarele „Timpul” și „Resboiul” din capitală considerau chiar că „nu esistă Românie transdanubiană”.
Scheletti se exprima categoric în favoarea primei variante: „Trebuie să decidem în principiul la una din două: Ori ducem Romănia pentru tot-d`a-una până la Mangalia și Sulina ori o lăsăm pe marginile Dunării.” În primul caz, guvernul trebuia să mobilizeze „pe toți bărbații români care au lucrat la îndeplinirea multor desiderate ale țării pentru ca ei să se pue pe lucru și să aducă opinia publică în favoarea acestei soluții”.
În al doilea caz, scopul autorităților române în Dobrogea ar fi trebuit să fie doar „de a o esploata cât mai bine în profitul tesaurului public”. Într-un nou teritoriu în care nu s-ar fi promovat „nici uă o idee națională”, autorul avertiza că alternativa ar fi fost „traficul și specula”.
În argumentarea opiniei sale, juristul citează într-o notă din broșură, în franceză, din studiul Le gouvernement representatif, publicat în 1861 de filosoful englez John Stuart Mill (1806-1873).
John Stuart Mill
Variantele organizării Dobrogei fuseseră abordate și de deputatul conservator Titu Maiorescu în discursul din 28 septembrie 1878, în cadrul dezbaterii parlamentare a aplicării tratatului european de pace de la Berlin semnat la 1/13 iulie 1878. (M. Teja, Dobrogea în discursul deputatului conservator Titu Maiorescu din septembrie 1878)
Proiect al legislației românești în Dobrogea
Prezentul și viitorul Dobrogei văzute în 1878 porneau de la faptul că „pe cât nu e română, pe atâta nu-i nici bulgară, nici rusă, nici turcă, nici tătară, și că prin urmare la urma urmei ea ar putea bine să fie ceva și acest ceva să fie țară romănescă”. Acest viitor putea fi realizat în funcție de „stăruințele” organizatorice ale statului român și timpul „mai puțin sau mai lung care va sta sub legile, influențele și moravurile noastre”. Bucureștiul avea trei atuuri în opera de transformare a Dobrogei în „țară romănescă”: limba română era „mai vorbită” de către celelalte naționalități, românii erau „mai iubiți de populația forte amestecată” și românii erau „superiori în instituții și cultură”.
Introducerea legislației românești urma să vizeze administrația, justiția, fiscalitatea, învățământul și armata. În aceste domenii, aplicarea legilor României trebuia făcută fără „tărăgănare”, deoarece „va profita celelalte popore pentru ajungerea scopului lor, care bineînțeles decât dușman nouă”.
Pentru moment, din organizarea legislativă erau excluse „chestiuni constituționale politice”, urmând ca, într-un timp cât mai curând posibil, Dobrogea să înceapă „a cere și pote a merita drepturile politice române”.
Statul român în Dobrogea
Într-o notă din broșură, Scheletti își exprimă satisfacția pentru faptul că Tronul și guvernul „au îmbrățișat cu căldură” punctele sale de vedere, citând (subliniere italică) din Proclamația către dobrogeni a domnitorului Carol: „Locuitorilor de ori-ce naționalitate și religiune! Dobrogia, veche posesiune a lui Mircea-cel-Bătrân și Ștefan-cel-Mare, de astăzi face parte din Romănia. Voi de acum atârnați de un stat, unde nu voința arbitrară, ci numai legea desbătută și încuviințată de națiune otărăște și ocârmuiește. Cele mai sânte și și mai scumpe bunuri ale omenirei, viața, onoare și proprietatea sunt puse sub scutul unei constituțiuni, pe care ne-o râvnesc multe națiuni străine!” Evident, Dobrogea nu a fost stăpânită de Ștefan cel Mare.
Proclamația, contrasemnată de guvernul Ion C. Brătianu, a fost lansată la Brăila, la 14/26 noiembrie 1878, precedând intrarea administrației și armatei române în Dobrogea. (M. Teja, Instaurarea administrației românești în județul Constanța în noiembrie 1878)
În același sens, autorul citează (cu subliniere italică) și din Regulamentul pentru împărțirea și organizarea administrativă a Dobrogei, adoptat de guvern și publicat în „Monitorul Oficial” la 15 septembrie 1878.
Articolul 16: „Ținta la care prefectul cată a se sili să ajungă va fi legislația generală a țărei”.
Articolul 17: „Menținerea iubirei și înfrățirei între diferitele culte și naționalități, prin respectarea datinelor și dogmelor fie-cărui cult va face prima ocupație a prefectului. Locuitorii Dobrogei (a României transdanubiene) fiind considerați ca fii ai aceleași Românii, toți se vor bucura de aceleași îngrijiri și drepturi și prefectul este însărcinat cu aceasta.”
Pe de altă parte, juristul reia criticile împotriva sistemului juridic instaurat în ținutul dintre Dunăre și Marea Neagră: „Numai organisarea judecătorească, încredințată unui om care în viața lui n-a organisat nimic, au făcut excepțiune la aceste vederi generale și atât prin sistemul semi-barbar a organisării, care abandonează lumea fără apărători la bunul plac a unor judecători fără control, cât și prin nenorocita alegere a personalului judecătoresc, au introdus pe pământul noului teritoriu spiritul de gașcă, intriga, favorurile și prigonirea”.
Oficialul la care Scheletti făcea aluzie era Poenaru-Bordea, menționat anterior de două ori în broșură. (M. Teja, Juristul Constantin Scheletti și organizarea Dobrogei) (M. Teja, Dobrogea în octombrie 1878)
Aspecte negative ale noii administrații românești
Într-o notă din broșură, Scheletti compară comportamentul oficialilor români detașați în Dobrogea cu acela al unor „pașale” care au ajuns „a compromite demnitatea și onoarea Statului Român” și să determine „populația să regrete trecutul și să se teamă de viitor”.
Astfel, comunitatea turcă, „ruinată cu totul și besmetică”, se plângea de „dușmănie și prigonire” din partea bulgarilor, de încălcarea „drepturilor asupra pământurilor”, de profanarea mormintelor, de intenția statului român de a le schimba obiceiurile și limba prin obligativitatea școlarizării la vârsta de 60 de ani. În consecință, populația turcă „se scole în masă și pleca spre Constantinopol”.
La rândul său, comunitatea bulgară se plângea de „lipsă de ocrotire legală” și „prigoniri administrative”, că i se „răpesc” școlile, că i se confiscau bisericile și proprietățile acestora prin decizii judecătorești și că i-a fost exilat un preot.
Schimbarea proprietarului bisericii ortodoxe din Babadag de către tribunal și expulzarea unui preot rural fuseseră menționate anterior de Scheletti în broșură. (M. Teja, Biserica Ortodoxă Română în Dobrogea în noiembrie 1878)
Iar grecii se plângeau că fruntașii lor sunt „loviți” de administrație și justiție, exemple fiind închiderea „cu forța” a prăvăliei lui Mira și arestarea la domiciliu a lui Tranuli „sub pretexte ridicule, product a intrigilor și a flecăierilor unor oameni fără cuget și rușine”.
În fine, lipovenii fuseseră ofensați în obiceiurile religioase, adică „ceea-ce ei au mai scump”, iar răspunsul autorităților la plângerea lor a fost unul sec: „aveți acolo graniță rusescă, dincolo cea bulgărească, de nu vă place aice, alegeți pe una din două”. Ca urmare, ei au mers „în mase” să ceară pașapoarte și „ocrotire” consulului otoman.
Chiar și unii români dobrogeni, care în ansamblu au fost „lăsați pe de lături” în afacerile publice, au resimțit repercusiunile instalării administrației conaționalilor lor. Un român, care în regimul otoman își pierduse casa în favoarea unui armean și pe care o recuperase în „justiția bulgaro-rusă”, și-a pierdut din nou locuința în justiția română fiindcă așa cereau împrejurările. Un preot care cumpărase icoane de la Galați a fost stupefiat de faptul că a fost nevoit la vamă să plătească „imposit” pentru odoarele cântărite, pentru că nici regimul otoman „nu îndrăsnise a aduce o asemenea ofensă sfintelor icone”.
Autorul încheie rechizitoriul împotriva funcționarilor români recent instalați în Dobrogea, subliniind că aceștia au început „a forma o ligă de susținere mutuală și a lua aere de stăpâni omnipotenți, compromițând prin actele lor ideea națională română urmărită de Tron și de guvern”. Deoarece Scheletti se manifestase ca „un împotrivitor de fier” în presă și adunări publice față de „acest nenorocit mers al lucrurilor” din administrația locală dobrogeană, juristul era considerat „dușman” al acesteia și „lovit în tote direcțiile”.
Despre comunitățile etnice din Dobrogea au scris francezul Alfred de Caston, editor al publicației „Revue de Bucarest”, și baronul olandez Willem d`Hogguer. Cei doi au călătorit, separat, în Dobrogea la sfârșitul anului 1878, publicând la întoarcerea în București broșurile Voyage au Dobroudcha (1878) și Informațiuni asupra Dobrogei (februarie 1879, română și franceză). (M. Teja, Dobrogea în toamna anului 1878) (M. Teja, Populația Dobrogei în februarie 1879)
De asemenea, subiectul a fost abordat în Amintiri de către George Auneanu (1852 Iași – 1937? Constanța), unul din primii funcționari români instalați la Constanța în noiembrie 1878. (M. Teja, Instaurarea administrației românești în județul Constanța în noiembrie 1878)
Bibliografie
Scheletti P. Constantin, Dobrogea. Organisare, Typografia Română, Tulcea, 1879.
Teja Marius, Dobrogea în toamna anului 1878, „Ziarul Amprenta”, Constanța, 31 ianuarie 2023
Teja Marius, Instaurarea administrației românești în județul Constanța în noiembrie 1878, „Ziarul Amprenta”, Constanța, 4 februarie 2023
Teja Marius, Populația Dobrogei în februarie 1879, „Ziarul Amprenta”, Constanța, 14 februarie 2023
Teja Marius, Dobrogea în discursul deputatului conservator Titu Maiorescu din septembrie 1878, „Ziarul Amprenta”, Constanța, 25 martie 2023
Teja Marius, Juristul Constantin Scheletti și organizarea Dobrogei, „Ziarul Amprenta”, Constanța, 1 aprilie 2023
Teja Marius, Dobrogea în octombrie 1878, „Ziarul Amprenta”, Constanța, aprilie 2023
Teja Marius, Biserica Ortodoxă Română în Dobrogea în noiembrie 1878, „Ziarul Amprenta”, Constanța, aprilie 2023
Citește și:
(FOTO) Istoria Dobrogei: Biserica Ortodoxă Română în Dobrogea în noiembrie 1878
