(FOTO) Istoria Dobrogei: Proprietatea rurală în Dobrogea în noiembrie 1878
Istoria Dobrogei
Ziarul Amprenta vine în întâmpinarea cititorilor săi cu o rubrică nouă, intitulată Istoria Dobrogei.
Trăind într-o epocă în care ritmul vieții de zi cu zi se accelerează pe măsură ce tehnologia devine atotstăpânitoare, sunteți la un click distanță de o călătorie bisăptămânală, de câteva minute în trecut, având astfel ocazia de a cunoaște „Istoria Dobrogei moderne (1878-secolul XX)” oferită de Marius Teja și Ziarul Amprenta.
Proprietatea rurală în Dobrogea în noiembrie 1878
După ce a trimis de la Tulcea, la 11 octombrie 1878, un Memoriu asupra Dobrogei și orașului principal Tulcea lui Ion C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri, juristul Constantin Scheletti a redactat, la 2 noiembrie 1878, Anexa A la memoriu, cu titlul Chestiuni de proprietate și imposite.
Constantin P. Scheletti era domiciliat în sudul Basarabiei în momentul semnării la 19 februarie/3 martie 1878 a tratatului de pace de la San Stefano (Yesiljoy, Turcia europeană) între Imperiul Rus și Imperiul Otoman.
Deoarece documentul prevedea ca România să cedeze Rusiei sudul Basarabiei (retrocedat Moldovei prin tratatul de pace de la Paris din 1856 prin care s-a încheiat Războiul Crimeei) și să primească în schimb fosta regiune turcească Dobrogea, el s-a stabilit în ținutul dintre Dunăre și Marea Neagră.
La 11 octombrie 1878, el a trimis ziarului bucureștean „Pressa” și lui Ion C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri, Memoriu asupra Dobrogei și orașului principal Tulcea.
Apoi, înainte de sfârșitul anului 1878, Scheletti a redactat Anexa A la memoriu cu titlul Chestiuni de proprietate și imposite.
Documentele au fost incluse în broșura Dobrogea. Organisarea, publicată în 1879 (după 30 mai, dată inclusă în text) la Typografia Română din Tulcea. (M. Teja, Juristul Constantin Scheletti și organizarea Dobrogei)
Proprietatea otomană
Dijma, adică o cantitate de 10% din recoltă, era plătită pentru toate tipurile de proprietăți prevăzute de Codul Otoman (Dreptul civil – Proprietatea funciară) publicat de Grigore Aristarchi bey în 1873: mulk, mulkiet, uchriie, kharadjie, miriie.
Dar pentru români, în Dobrogea otomană existau „forte puține proprietăți private”, deoarece „după legele și datinele noste” un plătitor de dijmă nu putea fi proprietar.
Autoritățile otomane împroprietăriseră satele și dăduseră fiecărei localități un document pentru cât pământ putuseră cuprinde prin măsurători și tragere de brazde. La început se plătea o recoltă din cinci, apoi una din șase, astfel încât dijma urma să scadă treptat până la răscumpărarea pământului. Totuși, nu exista un termen fixat în viitor, acesta fiind lăsat la „voința și bunătatea padișahului”.
Mulți săteni și proprietari rurali dobrogeni susțineau că au cumpărat „la mezat” terenurile agricole și primiseră „documente la mână” (tapi). Era vorba de vânzările de recente ale statului otoman de teren arabil, fânețe și suhat (pășune), dar și pentru acestea se plătea dijmă.
În concluzie, dijma era simultan o dare generală a exploatării pământului și un mod de răscumpărare a proprietății rurale, indiferent de modul de achiziționare a terenului.
Deoarece autoritățile otomane întâmpinau dificultăți în perceperea dijmei, în 1874 guvernul de la Constantinopol/Istanbul a decis transformarea acesteia într-un impozit bănesc. Dar deoarece recoltele au fost „proste” și satele au început „a striga”, statul otoman a revenit la dijmă și a anulat datoriile țăranilor.
Juristul explica necesitatea anulării dijmei otomane de către administrația românească prin diferența culturală dintre cele două state: „Noi nu putem fi turci nici în administrație, nici în justiție, nici în imposite, nici în felul lor de a percepe și în nici una din manifestațiunile vieții noastre publice. Impositul dijmei este primitif, din timpul sclaviei popoarelor. (…) Funcționarii turci aveau dreptul de a amâna perceperea impositului, de a-l erta în parte sau total; aveau puterea de a-l lua de la unii de două ori și de la alții niciodată; de a bate și alunga pe cei ce erau răi de plată; ei puteau spânzura pe contribuabil și de a-i răpi totă averea. Ei erau stăpâni despoți și nu erau ținuți să dea socoteală”.
Ocupația rusă
Autoritățile ruse de ocupație nu au perceput dijma în 1878, din cauza „miseriei” sătenilor, care nu mai dispuneau de vite de lucru, unelte și semințe.
Satele de turci și tătari „s-au pustiit în parte” în timpul războiului din 1877-1878.
Jafurile și distrugerile comise de bașbuzuci (cavalerie neregulată otomană) și cerchezi (populația musulmană expulzată din Caucaz de către Imperiul Rus în Imperiul Otoman) au fost relatate cu dramatism de francezul Alfred de Caston, editor al publicației „Revue de Bucarest”, care a călătorit în Dobrogea în toamna anului 1878. La întoarcerea la București, el a publicat broșura Voyage dans la Dobroudcha. (M. Teja, Sfârșitul administrației otomane la Tulcea în iunie 1877) (M. Teja, Ocupația rusească în Dobrogea în 1877-1878)
Situația gravă a agricultorilor dobrogeni în 1878 a fost descrisă de baronul olandez Willem d`Hogguer care a făcut o călătorie de afaceri în Dobrogea la sfârșitul anului 1878. La întoarcerea la București, el a publicat în română și franceză, în februarie 1879, broșura Informațiuni asupra Dobrogei. (M. Teja, Geografia și economia Dobrogei în februarie 1879)
Populația
Deși unii publiciști români nenominalizați considerau populația Dobrogei ca una „sălbatică și diferită de firea și obiceiurile” popoarelor creștine vecine, Scheletti era convins că românii, grecii, armenii, bulgarii, rușii, lipovenii și nemții dintre Dunăre și Marea Neagră erau la fel de capabili de a accepta „reformele și luminile” cum fuseseră locuitorii Moldovei după 1856.
Tratatul de pace de la Paris din 1856, care a pus capăt Războiului Crimeei, a anulat Rusiei statutul de putere protectoare și a pus Principatele Române sub garanția colectivă a celor șapte mari puteri europene.
În ce privește populația musulmană din Dobrogea, aceasta „este datore a se da după felul nostru de viață publică și a se obicinui cu legile nostre, care sunt și legile unei națiuni civilisate, căci nu pentru ea vom menține ignoranța barbară și despotismul corumpător”.
Scheletti recomanda guvernului român „a popula așezările [pustiite] cu locuitori creștini”.
Demografia Dobrogei din punct de vedere etnic a fost un subiect abordat cu tabele numerice mai mult sau mai puțin precise de către Caston și d`Hogguer. (M. Teja, Dobrogea în toamna anului 1878) (M. Teja, Populația Dobrogei în februarie 1879)
Administrația românească
Scheletti considera necesară înlocuirea dijmei prin împroprietărire și răscumpărare, deoarece strângerea acesteia ar fi adus „jafuri” atât pentru contribuabili, cât și pentru fisc, având în vedere că dijmuirea însemna „amestecul zilnic al administrației în averea privată”.
În timpul administrației provizorii, guvernul de la București trebuia să instituie comisii speciale care să stabilească: numărul locuitorilor; suprafețele de teren ocupate de locuitori (arabil, fânețe, păune, vatra satului); documentele de proprietate ale satelor; documentele de proprietate ale locuitorilor; drepturile satelor la pădure, bălți și stuf; viile, grădinile și livezile; dijma satului în 1875 și 1876 după informații locale și documente; havalea (claca).
Într-o notă din broșură (1879), Scheletti menționa că atrăsese atenția ministrului Mihail Kogălniceanu asupra faptului că în Dobrogea nu se înființase și un birou de tapi-uri, deoarece aceste acte reprezentau „baza așezării locuitorilor rurali”. Mai mult, autorul îl acuza pe fostul inspector domenial Bobea că „au înspăimântat populația” cu anunțul că statul român va deveni proprietar al pământului din Dobrogea și nu va recunoaște tapi-urile. Pe de altă parte, conform legii otomane a proprietății funciare, actele de vânzare-cumpărare de pământuri erau taxate cu 5% din valoare, producând un „însemnat” venit anual de 200.000 lei.
Ar fi urmat reglementarea definitivă a regimului proprietății printr-o lege care să recunoască proprietățile locuitorilor posesori de documente și să-i împroprietărească pe cei fără documente, acordându-le teren în funcție de „situația specială a satului”. Prima categorie urma să răscumpere dijma într-un termen de 15 ani, conform unor calcule pe baza suprafeței deținute, și ar fi avut dreptul de a vinde proprietatea cu „această sarcină”. Cea de a doua categorie ar fi putut răscumpăra pământul plătind treptat într-un termen de 30 de ani, fără a avea dreptul de a vinde proprietatea, cu excepția cazurilor în care proprietarii erau turci și tătari care vindeau „în profitul creștinilor”.
Scheletti preconiza ca legea să fie adoptată de adunarea națională de revizuire a Constituției ce urma să fie aleasă pentru aplicarea tratatului european de pace semnat la Berlin la 1/13 iulie 1878. Dar, așa cum menționa autorul într-o notă din broșură (1879), adunarea a dezbătut numai chestiunea referitoare la articolul 7 din Constituție.
Problema raportului politico-juridic al statului român cu noul teritoriu dobrogean în contextul tratatului de la Berlin a fost abordată de deputatul conservator Titu Maiorescu în discursul său din 28 septembrie 1878. (M. Teja, Dobrogea în discursul deputatului conservator Titu Maiorescu în septembrie 1878)
Între timp, juristul recomanda motivat autorităților române suspendarea dijmei pentru un an: „România trebuie să fie mărinimoasă că Dobrogea a fost bântuită de război și prădăciune și dijma atinge populația care a suferit cel mai mult”. Tot într-o notă, Scheletti consemna cu satisfacție că această măsură a fost inclusă apoi în Proclamația către dobrogeni lansată de domnitorul Carol la Brăila la 14/26 noiembrie 1878, cu ocazia instalării administrației românești în Dobrogea. Documentul contrasemnat de guvern prevedea și ca de la 1 ianuarie 1880 dijma să fie înlocuită cu „o dare bănească mai dreaptă și mai ușoară pentru agricultori”.
Instaurarea administrației românești în Dobrogea a fost descrisă în Amintiri publicate în 1937 de către George Auneanu (1852 Iași – 1937? Constanța), funcționar financiar care a făcut parte din primul eșalon al autorităților române în regiunea dintre Dunăre și Marea Neagră. (M. Teja, Instaurarea administrației românești în județul Constanța în noiembrie 1878)
Bibliografie
Scheletti P. Constantin, Dobrogea. Organisare, Typografia Română, Tulcea, 1879.
Teja Marius, Dobrogea în toamna anului 1878, „Ziarul Amprenta”, Constanța, 31 ianuarie 2023
Teja Marius, Populația Dobrogei în februarie 1879, „Ziarul Amprenta”, Constanța, 14 februarie 2023
Teja Marius, Dobrogea în discursul deputatului conservator Titu Maiorescu în septembrie 1878, „Ziarul Amprenta”, Constanța, 2023
