(FOTO) Istoria Dobrogei: Tulcea în octombrie 1878
Istoria Dobrogei
Ziarul Amprenta vine în întâmpinarea cititorilor săi cu o rubrică nouă, intitulată Istoria Dobrogei.
Trăind într-o epocă în care ritmul vieții de zi cu zi se accelerează pe măsură ce tehnologia devine atotstăpânitoare, sunteți la un click distanță de o călătorie bisăptămânală, de câteva minute în trecut, având astfel ocazia de a cunoaște „Istoria Dobrogei moderne (1878-secolul XX)” oferită de Marius Teja și Ziarul Amprenta.
Constantin P. Scheletti era domiciliat în sudul Basarabiei în momentul semnării la 19 februarie/3 martie 1878 a tratatului de pace de la San Stefano (Yesiljoy, Turcia europeană) între Imperiul Rus și Imperiul Otoman.
Deoarece documentul prevedea ca România să cedeze Rusiei sudul Basarabiei (retrocedat Moldovei prin tratatul de pace de la Paris din 1856 prin care s-a încheiat Războiul Crimeei) și să primească în schimb fosta regiune turcească Dobrogea, el s-a stabilit în ținutul dintre Dunăre și Marea Neagră.
La 11 octombrie 1878, el a trimis ziarului bucureștean „Pressa” și lui Ion C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri, Memoriu asupra Dobrogei și orașului principal Tulcea.
Ion C. Brătianu
Documentul a fost inclus în broșura Dobrogea. Organisarea, publicată în 1879 (după 30 mai, dată inclusă în text) la Typografia Română din Tulcea. (M. Teja, Juristul Constantin Scheletti și organizarea Dobrogei)
Rolul și statutul orașului Tulcea
Orașul Tulcea reprezenta „inteligența, averea și autoritatea” Dobrogei.
Aici fusese reședința guvernatorului otoman și a celui rus și găzduia în continuare consulatele marilor puteri europene.
De la consulii europeni și în special de la consulul francez Langlais a obținut informații despre Dobrogea conaționalul său Alfred de Caston, editor al publicației „Revue de Bucarest”. El a efectuat o călătorie de studiu în Dobrogea în toamna anului 1878 și la întoarcerea la București a publicat broșura Voyage dans la Dobroudcha. (M. Teja, Sfârșitul administrației otomane la Tulcea în iunie 1878), (M. Teja, Ocupația rusească în Dobrogea în 1877-1878) (M. Teja, Dobrogea în toamna anului 1878)
Sediile autorităților se aflau în casele „cele mai bune și frumose”.
Tulcea era „principalul” port al Dobrogei, comunicând prin Dunăre cu România, Rusia și Marea Neagră.
Tulcea a fost unul din orașele descrise de baronul olandez Willem d`Hogguer, care a călătorit în Dobrogea în interes de afaceri la sfârșitul anului 1878 și în februarie 1879 a publicat la București, în română și franceză, broșura Informațiuni asupra Dobrogei. (M. Teja, Tulcea în februarie 1879)
Populația
Orașul număra 16.000 locuitori.
Din punct de vedere etnic, cei 5.000 de gospodari (capi de familie sau contribuabili) includeau 1.500 bulgari, 700 români, 300 greci, 400 evrei, 600 lipoveni, 400 catolici/germani, 400 turci, restul fiind tătari, armeni și alții.
Populația orașului a fost subiect al broșurilor lui A. de Caston (M. Teja, Sfârșitul administrației otomane la Tulcea în iunie 1878), (M. Teja, Dobrogea în toamna anului 1878) și W. d`Hogguer (M. Teja, Populația Dobrogei în februarie 1879).
Ocupațiile gospodarilor erau comerțul, agricultura și viticultura.
Aspectele economice ale Dobrogei în general și ale orașului Tulcea în particular au fost tratate de baronul olandez. (M. Teja, Geografia și economia Dobrogei în februarie 1879)
Regimul otoman
În regimul otoman, tulcenii nu fuseseră niciodată și în nici un fel implicați în politica locală. Doar familia beiului (titlu de onoare) bulgar Dumitrache jucase un rol important. Dumitrache avusese „o forte mare influență” și primise de la autoritățile otomane misiuni „forte delicate” pe care le îndeplinise cu „multă tactică”. Mai mult, era primit în audiență chiar de padișah și avea relații de „afaceri publice” cu marii viziri.
Dar, deoarece în timpul războiul fusese prădat atât de cazaci cât și de cerchezi, în timpul ocupației rusești se retrăsese din viața publică, ocupându-se cu comerțul și viticultura.
Într-o notă în broșură (1879), Scheletti precizează că Dumitrache deținea funcția de primar.
Autorul explica inexistența „afacerilor comunale” prin lipsa legilor și finanțelor.
Dramaticele zile ale sfârșitului regimului otoman la Tulcea au fost descrise cu talent literar de A. de Caston. (M. Teja, Sfârșitul administrației otomane la Tulcea în iunie 1878)
Ocupația rusească
În timpul ocupației rusești, guvernatorul Belicerovitz/Belotercovici a atras doar populația bulgară în politica locală.
Astfel, au fost înființate două tribunale în care au fost „numiți și aleși” doar bulgari, dintre care patru au fost aduși din sudul Basarabiei cedate de România.
Primar a fost ales Gheorghe Geneff de către 40 de notabili (personalități) numiți de guvernator, iar ajutor de primar a devenit „onorabilul domn Ceauceff”.
De asemenea, a fost ales un consiliu județean, în care membrii comitetului permanent erau doar bulgari sub președinția „onorabilului comerciant Șopoff”.
Casierul (trezorierul) era tot bulgar, iar limba bulgară a devenit limbă oficială.
Scheletti considera că populația bulgară a rămas „indiferentă” la aceste inițiative rusești și avertiza că ar fi fost „o mare greșeală” ca administrația românească să privească „cu ochi răi” comunitatea bulgară care nu manifestase „un sentiment dușmănesc”.
Autoritățile de ocupație rusești conduse de Belotercovici au administrat Dobrogea de la debarcarea trupelor rusești la Măcin la 9/21 iunie 1877 până la instalarea autorităților române în noiembrie 1878, dar retragerea trupelor rusești s-a încheiat abia în aprilie 1879. (M. Teja, Ocupația rusească în Dobrogea în 1877-1878)
Administrația românească
Scheletti propunea ca măsuri prioritare pentru statul român înființarea comunei (comună urbană/municipalitate) prin lege sau reglementare provizorie și instituire finanțelor publice „după resursele orașului”.
Componența consiliului comunal trebuia stabilită după criteriului naționalității: un reprezentant pentru 500 de gospodari. Ca urmare, consiliul era compus din 10 membri: trei bulgari și câte un român, grec, evreu, catolic, lipovean, turc și armean.
Primarul trebuia numit de guvern, iar ajutorul de primar ales de consiliul comunal.
Propunerile juristului ar fi rămas în vigoare până când Bucureștiul va fi dat Dobrogei „o soluție definitivă” printr-o lege comunală bazată pe cens și colegii electorale.
Într-o notă în broșură (1879), autorul precizează că alegerile s-au desfășurat după „sistemul” propus de el. Dar, ulterior, comunitățile bulgară și greacă au cerut ministrului Kogălniceanu să se aplice la Tulcea legea comunală română bazată pe cens și colegii electorale, fără deosebire de naționalitate, ceea ce demnitarul a acceptat „cu bucurie”.
Bisericile
În oraș existau 10 biserici: două ortodoxe lipovene, una namolică (scapeți), una ortodoxă greacă, una catolică, două ortodoxe românești (una în construcție), una ortodoxă bulgară, una ortodoxă rusească, o sinagogă.
Lipovenii erau ruși care nu au acceptat reforma Bisericii Ortodoxe Ruse din secolul XVII și au fost nevoiți să se refugieze în Imperiul Otoman. (Comunitatea Rușilor Lipoveni din România)
Namolicii sau scapeții erau o sectă creștină rusească în care bărbații erau castrați după ce li se nășteau doi copii. (Crengan, 2016)
Lăcașele de cult erau întreținute de gospodarii enoriași, banii fiind adunați „cu discul”.
Deoarece comunitatea bulgară era mai numeroasă, biserica comunității „era mai bogată și mai bine întreținută”. Preoții bulgari fuseseră subordonați mitropolitului grec din regiune până în 1868 (de fapt 1870), când bulgarii din Imperiul Otoman au obținut independența bisericească față de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol sub forma Exarhatului. (Racu, 2010)
Acest eveniment a avut impact negativ asupra comunității românești, care s-a divizat prin apartenența la biserica greacă sau cea bulgară. Divizarea a dus la „decăderea bisericii române, lipsa și miserie în altarele sale”.
Mitropolitul grec avea autoritate „ilimitată” și comisese fapte „scandalose”. Pentru a se evita aceste „abusuri”, Scheletti recomanda ca „sacerdotul public” să fie exercitat doar cu „o autorisare a autorității române respective”.
Într-o notă în broșură (1879), autorul preciza că episcopul Iosif al Dunării de Jos, care exercita autoritatea bisericească română în Dobrogea, luase măsuri pentru „înfrânarea acestor abusuri”. (Coșerea, 2018)
Juristul avertiza că problema bisericească va produce „dificultăți” statului român, deoarece acesta recunoștea Biserica Ortodoxă Română ca „religie predominantă a statului”. Deoarece Dobrogea nu fusese inclusă încă în statul român, „tote religiunile trebuie ajutate pe același picior”.
Într-o notă în broșură (1879), Scheletti cita corespondența din Tulcea a ziarului bucureștean „Pressa” din 30 mai 1879, care relata primirea „cordială” făcută episcopului Iosif de populația românească prezentă la mănăstirea Cocoș. (Predescu, 2019) Pe de altă parte, avusese loc „o contra-demonstrațiune” a unor „spirite bulgare”: preoții bulgari refuzau să-l pomenească în biserică pe episcopul român deoarece îl recunoșteau doar pe mitropolitul bulgar.
Învățământul
Deoarece nu exista învățământ public în oraș, sarcina guvernului român era „grea și imensă”. Școala era un mijloc „eficace” pentru a aduce populația Dobrogei „la simțiri naționale românești, spre a o domina moralicește”.
Scheletti amintea „greșeala cea mare” din sudul Basarabiei, unde „prin banii noștri am întreținut influențe și sentimente străine naționalității noastre”.
Naționalitățile din Tulcea întrețineau propriile școli prin „ofrande și contribuții de bună voe”.
Comunitatea bulgară, cea mai numeroasă din oraș, deținea chiar și „un casin” (Cazino), unde se găseau și ziare românești și al cărui venit era destinat în mare parte întreținerii școlii.
Comunitatea românească avea o școală de băieți, condusă de profesorul Andrian, și școală de fete, care își datorau existența „patrioticului concurs” al ministrului român de resort Gheorghe Chițu (1876-1878), în lipsa căruia aceste instituții ar fi fost închise în 1876.
Scheletti propunea înființarea unei școli primare „de model” finanțată de guvern, pentru ca apoi, comuna să înființeze școli cu fonduri proprii în fiecare „suburbie”. Autorul sublinia categoric: „Lecțiunile de a, b, c trebue date în română și în privința aceasta nu este de făcut nici o concesie, dar nici una”. Totuși, erau admisibile în suburbie „lecții facultative” în limbile naționalităților.
Elevii care ar fi trecut examenele de absolvire trebuiau trimiși „gratis” de guvern în liceele și școlile din România, „de orice naționalitate ar fi”, pentru „a scoate din ei dobrogeni români”.
Juristul considera „în interesul influenței noastre naționale” înființarea în Dobrogea a unui colegiu cu 60 de interni și a unei școli de meserii. El propunea ca ele două instituții să fie dotate cu „o avere imobilă de 60.000 de lei venit” din proprietățile statului din regiune. De asemenea, erau necesare măsuri care să asigure „bunu trai și independența profesorilor”.
Într-o notă din broșură (1879), autorul considera pozitiv impactul pe care dezvoltarea învățământului public îl avusese asupra administrației locale din Dobrogea. Astfel, prefectul de Constanța a contribuit „din pungă” pentru construcția școlilor, iar prefectul de Tulcea, printre alte „atențiuni date școlelor”, luase parte la înființarea „societății pentru învățătura poporului”. Dacă această concurență nu era numai „efectul stăruințelor” ministrului învățământului Gh. Cantilli (1878-1879), ea urma să fie dusă mai departe de munca revizorilor școlari (inspectori), deoarece, în caz contrar, „vom vedea aici, ca și în Basarabia, ridicându-se cu banii noștri un colegiu bulgar”.
După lansarea Proclamației către dobrogeni de către domnitorul Carol la Brăila la 14/26 noiembrie 1878, armata română și administrația civila au trecut Dunărea pe la Măcin pentru a prelua autoritatea în Dobrogea de la forțele de ocupație rusești. Guvernul numise ca prefecți pe G. Ghika în Tulcea și Remus Opreanu în Constanța. (M. Teja, Instaurarea administrației românești în județul Constanța în noiembrie 1878).
Balkans 1878
Citește și:
(FOTO) Istoria Dobrogei: Juristul Constantin Scheletti și organizarea Dobrogei
Bibliografie
Scheletti P. Constantin, Dobrogea. Organisare, Typografia Română, Tulcea, 1879.
***, Scurt istoric, „Comunitatea Rușilor Lipoveni din România”
https://www.crlr.ro/ro/scurt-istoric/
Coșerea Mihai, Mitropolitul primat Iosif Gheorghian (1886-1893; 1896-1909), „Revista Ortodoxă”, Craiova, 13 noiembrie 2018
https://revistaortodoxa.ro/?p=3060
Crengan Costel, Cine erau scapeții sau scopiții, populația de origine rusă stabilită în România, „Adevărul”, București, 16 aprilie 2016
https://adevarul.ro/stiri-locale/galati/cine-erau-scapetii-sau-scopitii-populatia-de-1702051.html
Predescu Iulian, Mănăstirea Cocoș, „Creștin ortodox”, 4 iunie 2019
https://www.crestinortodox.ro/biserici-manastiri/manastirea-cocos-67799.html
Racu Alexandru, Exarhatul bulgar, „Tabor”, Cluj-Napoca, nr. 5, august 2010, p. 72-76
http://tabor-revista.ro/ro.php?module=content_full&id=10682
Teja Marius, Sfârșitul administrației otomane la Tulcea în iunie 1877, „Ziarul Amprenta”, Constanța, 24 ianuarie 2023
Teja Marius, Ocupația rusească în Dobrogea în 1877-1878, „Ziarul Amprenta”, Constanța, 28 ianuarie 2023
Teja Marius, Dobrogea în toamna anului 1878, „Ziarul Amprenta”, Constanța, 31 ianuarie 2023
Teja Marius, Instaurarea administrației românești în județul Constanța în noiembrie 1878, „Ziarul Amprenta”, Constanța, 4 februarie 2023
Teja Marius, Populația Dobrogei în februarie 1879, „Ziarul Amprenta”, Constanța, 14 februarie 2023
Teja, Geografia și economia Dobrogei în februarie 1879, „Ziarul Amprenta”, Constanța, 14 februarie 2023
Teja Marius, Tulcea în februarie 1879, „Ziarul Amprenta”, Constanța, 18 martie 2023
https://za.waio-allstars.ro/istoria-dobrogei/foto-istoria-dobrogei-tulcea-in-februarie-1879/200388/
